Mucenicul Adrian şi soţia sa Natalia erau din cetatea Nicomidiei şi au pătimit în zilele împăratului Maximian (286-305). Când a ajuns în Nicomidia, împăratul s-a închinat la zei și a poruncit ca toţi cei care cred în Hristos să fie prinşi şi chinuiţi.
Doar douăzeci şi trei de creştini au fost prinşi atunci şi judecaţi. În timpul judecăţii, Adrian, un bărbat cinstit din Nicomidia, care ţinea obiceiul păgân, i-a întrebat pe mărturisitorii lui Hristos de ce suferă atâtea. Creştinii i-au răspuns că suferă pentru a primi bunătăţile cele pregătite de Dumnezeu. Adrian a declarat atunci că vrea şi el să moară împreună cu ei. Soţia lui, Natalia, la început s-a îngrijorat pentru întemniţare, dar aflând motivul, s-a îmbrăcat în haină luminată şi a mers la soţul ei, în temniţă, bucurându-se pentru alegerea pe care o făcuse. În seara dinaintea judecăţii, Adrian a mers la soţia sa ca să-i spună de sfârşitul lui, însă Natalia nu l-a primit în casă, gândind că a fugit de mucenicie.
Aflând însă vestea muceniciei, ea a mers la temniţă şi îi îmbărbăta pe toţi cei care sufereau pentru Hristos. Adrian a fost mult chinuit, căci l-au pus cu faţa în jos şi l-au bătut cu toiege, apoi, întorcându-l cu faţa în sus, l-au bătut atât de tare pe burtă, încât i se vedeau măruntaiele. După ce i-au tăiat mâinile şi tălpile picioarelor a fost aruncat în temniţă cu ceilalţi creştini. Sfântul Adrian a murit fiindcă închinătorii la idoli i-au zdrobit fluierele picioarelor. La Arghiropolis, în apropiere de Bizanţ, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi Natalia, sfârşindu-şi alegerea ei cea mucenicească şi fără de sânge, ca una care a pătimit slujindu-i pe mucenici şi fugind din casa ei pentru desăvârşita curăţie.