Sfântul Ilarion a trăit în secolul al 9-lea, pe vremea împăraților Nichifor, Stavrachie, Mihail Rangabe, Leon Armeanul şi Teofil, luptători împotriva icoanelor.
Neamul său era din Capadocia şi părinţii săi se numeau Petru şi Teodosia. A intrat de la vârsta de 20 de ani în mănăstirea ce se numea „a lui Dalmat” şi acolo a luat marea şi îngereasca schimă. După 10 ani de ascultare, rugăciune neîncetată şi curăţire de patimi, a fost binecuvântat cu darul facerii de minuni. Ni se spune în viaţa Sfântului Ilarion că acesta a izgonit un duh necurat care bântuia pe un tânăr. Pentru aceasta, egumenul mănăstirii l-a hirotonit preot, fără ca fericitul Ilarion să dorească acest lucru și timp de opt ani a fost ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul.
În timpul împăratului iconoclast Leon Armeanul (813-820), a pătimit mult pentru credința sa şi pentru că era un înflăcărat apărător al cinstirii sfintelor icoane. Împăratul, dorind să-l ademenească pe Cuviosul Ilarion cu făgăduinţe multe şi cu ameninţări, ca acesta să nu se mai închine la icoane, a fost mustrat de sfânt, care l-a numit pe Leon păgân şi nou Iulian, lepădat de credinţa cea adevărată. Următorul împărat, Mihail Travlu (820-829), i-a eliberat din temnițe pe ortodocși.
Deci, ieșind sfântul, a aflat adăpost la o bătrână credincioasă ce i-a zidit pe moșia ei o chilie, slujindu-l șapte ani. Dar, în timpul domniei lui Teofil (829-842), fiul lui Travlu, Sfântul Ilarion a pătimit din nou, fiind izgonit pe insula Afusia, unde a viețuit opt ani.
În timpul împărătesei Teodora, Sfântul Ilarion a fost eliberat din surghiun și a mai viețuit încă trei ani la mănăstirea sa numită „a lui Dalmat”, mutându-se în pace la Domnul, la vârsta de 70 de ani.