Cuviosul Onufrie a fost un mare sihastru din Egipt şi a trăit pe la anii 350-400. La început, a stat o vreme într-o mănăstire cu viaţă de obşte, din părţile Tebaidei, mănăstire ce se afla în pustia numită Ermopole. Chemat însă la viaţa pustnicească, după pilda Sfântului Proroc Ilie şi a Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, a ieşit din viaţa de obşte şi a locuit în pustie, nevăzând faţă de om timp de 60 de ani. Pe Sfântul Cuvios Onufrie l-a aflat marele Pafnutie, care a călătorit în toată pustia ca să cunoască şi să scrie viaţa celor mai mari bărbaţi ai pustiei. Deci, umblând el 17 zile prin pustie şi ajungând la locul unde era Cuviosul Onufrie, a mers Pafnutie la el şi l-a rugat să-i povestească viaţa sa. Astfel, Pafnutie, cunoscând viaţa Cuviosului Onufrie din însăşi gura sa, a povestit-o mai pe urmă monahilor dornici de pustnicie, de rugăciune şi de aspre nevoinţe. Singurătatea îi pregătise sufletul lui Onufrie pentru cele mai scumpe descoperiri ale Duhului Sfânt. Acolo a găsit el pacea inimii şi acele bucurii cereşti. Trăia din osteneala mâinilor sale, hrănindu-se din roadele unui smochin din apropiere. Sfântul Onufrie a murit chiar când Pafnutie era cu el, deci l-a îngropat acolo Pafnutie şi îndată a văzut prăbuşindu-se coliba, uscându-se smochinul şi secând apa izvorului, care erau în preajmă.
