Sunt un pasionat al fotografiei și orice ocazie de a face o incursiune în lumea satului, plin de transformări, este un bun prilej de a-mi satisface pasiunea. Am avut prilejul, în luna ianuarie 2016, la invitaţia domnilor Corneliu Derscanu și Octavian Vitcu, să fiu oaspete al satului Ibănești, judeţul Botoșani, în casa bătrânei Aurelia Racu. Pe însoţitorii mei îi cunoștea, mai îndeaproape, încă de pe vremea pe când aceştia cutreierau satul pentru a culege informaţii şi fragmente de viață uitate, publicate ulterior în cartea "Ibăneşti – itinerar monografic", lucrare apărută în anul 2007 și dedicată celor 400 de ani de la prima atestare documentară a satului. Destinaţia spre care ne îndreptam îmi era, însă, necunoscută.
Pe drum, deşi soarele se încăpățâna să strălucească de printre nouri, neavând însă puterea de a ştirbi puterea gerului, priveam la casele înșirate pe marginea drumului, cândva arătoase, acum aproape năruite sub nepăsare și, mai nou, părăsite pentru străinătate.
Doar memoria noastră mai trimite gândul la vremurile când în spatele ușilor viața era idilică, cu mame, bunici, copii rumeni în obraji, plini de veselie și năzbâtioși, ca mai toți copiii satului de altădată, cu vatra sobei fierbinte, unde era locul de somn al celor mici, cu plita sobei mereu plină cu oale fierbând mâncare proaspătă, după meniul fiecărei zile și câteva bucățele de măr pentru parfumul camerei.
Asadar, în locul bucuriei și imaginilor știute de altădată, aveam în fața ochilor imaginea dezolantă a satului zilelor noastre... case părăsite, care încă își dezvăluie frumusețea, cu mici rămășițe ale stâlpilor încrustați cu forme geometrice, tocurile ușilor și ferestrelor înfrumusețate cu broderii lucrate, în lemn, cu pricepere, de meșterii locului. Cerdacuri vopsite în verde și albastru, albe sau gri, în armonie cu celelalte acareturi de lângă casă, acum toate năruite și abandonate sub nepăsare sau neputință, cu geamuri prin a căror sticlă nu mai vezi storuri dantelate de mâini pricepute, cu scânduri puse cruciș care să confirme că stăpânii ori nu mai sunt, ori au părăsit locurile natale.
Intrăm în casa bătrânei Aurelia Racu. Sub tălpile noastre, podeaua de scândură scârțâie ca un plâns de prunc. Totul este original, modest, firesc pentru casa micuță și plină de țesături a bătrânei.
Ne-a poftit în încăpere chiar gazda, întâmpinând-ne cu o rafală de "Bogdaproste că mi-aţi trecut pragul!", dezvelind de sub broboadă fruntea brăzdată de ani, chipul senin și ochii iscoditori care te țintuiesc sub ploaia de întrebări. După noi se închide tăcută ușa de lemn, vopsită albastru, cu o clanță veche, din cele de care mai vezi acum prin muzee. Dar însăși odaia ni se dezvăluie în fața ochilor ca un muzeu... În mijloc stativele, pe care e țesut deja o parte din "teara" unui țol de cordele, bătătura fiind din resturi de îmbrăcăminte folosită, spălată, ruptă în fâșii egale, cusută unele cu altele şi strânse în gheme mari... Camera e destul de joasă iar tavanul aproape ne mângâie creștetul cu văruiala curată și deschisă, la culoare, pentru a păstra lumina. Din sobă se aud pocnete mici și întrezăresc, prin deschizătura portiței, flăcăruia roșiatică a focului domol.
Pereții sunt plini de carpete, paritare, rame cu fotografii de familie iar în colţul de răsărit, sub câteva fire de busuioc, icoana la care se roagă de câte ori simte nevoia să vorbească cu Dumnezeu!
Soba văruită, o mică vatră pe care au dormit pruncii, pe care acum se lăfăiesc mâțele, are frumos rânduite, pe horn, blidele puse la uscat, covățica cu făină de popușoi, câteva ștergare, o oală de lut cu lapte pus la acrit.
Bătrâna se luminează, vorbind repede și cu mare pricepere despre țesut, despre stative și despre anii când tot satul se îndeletnicea cu lucrul, torsul lânii și împletitul ciorapilor... țesutul țoalelor pentru zestrea fetelor de măritat.
Din păcate, astăzi foarte puține femei mai știu rostul lucrului făcut în casă, țesut, cusut, tors, împletitul mănușilor și ciorapilor de lână, a vestelor pe care le poartă primăvara, în zilele reci, la lucru, în grădină.
Bătrâna ne descrie cu pricepere "stativile"; sul de strâns țesătura, ițe, spată, vatală, scripeți, talchige, lopățica, slobozitorul, furceii, sulul pentru urzeală, suveica şi țegile mânuite cu iuțeală de gospodină, având sute de "coți" de țesături lucrate în iernile lungi și geroase, fără întrerupere, de când se știe pe lume.
Atmosfera aceasta mă duce cu gândul la trecut, la satul în care primăvara erau scoase la "sorit" toate ţesăturile făcute de gospodine în timpul zilelor geroase de iarnă fiind categorisite după măiestria și frumusețea carpetelor, țoalelor, macaturilor, trăistelor şi chiar scoarțelor care se făceau în colaborare cu vecine și neamuri, fiind mai greu de mânuit!
Am părăsit casa bătrânei cu mare părere de rău că nu am găsit pe lângă ea vreo copilă interesată să prindă meșteșugul, să primească învățătură sfântă și de folos sufletului, o mare comoară pe care cu bună ştiinţă o lăsăm pradă nepăsării și dispariției...
(Text și fotografii de Marius Petrescu)
