Astăzi sărbătorim Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, cunoscută și sub numele de „Sânzâiene”, o sărbătoare solară și florală plină de bucurie. Cu acest prilej, Ioan Iațcu vă propune o scurtă călătorie în lumea tradițiilor vestimentare românești din părțile Botoșanilor.
„Portul popular românesc e în deosebi una din cele frumoase podoabe a originalităței noastre artistice și a credinței noastre față de tradiție”, scriau, în 1911, reprezentanții „Ligii Culturale”, în contextul organizării concursului de porturi naționale de la Vălenii de Munte.
Cu prilejul diverselor serbări, doamnele și domnișoarele din părțile Moldovei de Nord obișnuiau să se îmbrace în costume naționale, devenind, aidoma principeselor Marițica Bibescu și Elena Cuza, ori a reginelor Elisabeta și Maria, adevărate ambasadoare ale portului tradițional românesc.
Costumul, cu multitudinea variantelor sale, precum și a nuanțelor care variau de la ținut la ținut, și de la sat la sat, era de un pitoresc deosebit. Dincolo de calitățile estetice, portul unei cămăși curate în zi de sărbătoare conferea femeii o grație și distincție aparte, calități ce au fost surprinse de pictorii și artiștii-fotografi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și din prima jumătate a celui următor.
Țesăturile din mătase, cânepă sau lână, din care se făceau cămeși, poale, fote, brâie, nu puteau fi realizate decât în atelierele unor boieroaice cu inițiativă și putere financiară. În această direcție, două informații aparținând unor cărturari care s-au preocupat de istoria Țării de Sus – agronomul Ion Ionescu de la Brad și protoiereul Constantin Ciocoiu –, constituie mărturii de o deosebită valore.
Ajuns la curtea lui Emanoil (Manolachi) Mișoglu de la Mileanca (socrul lui Toderiță Boian, primarul Botoșanilor), întemeietorul științei agricole românești avea să fie deosebit de impresionat de producția artizanală coordonată de stăpâna casei, Ecaterina (Catinca) Mișoglu. În descrierea acestei frumoase moșii de pe Valea Podrigei, el aduce
„tributulu nostru de admirațiune domnei Mișolu pentru rênduéla ce amŭ vêḑutŭ în casa sa de țéră, pentru ostenéla ce pune în lucrarea aceea ne întreruptă cu care se deosebétŭ odinéoră femeele Românilorŭ. Cu deosebire avem de însemnatŭ aicĭ lucrarea lâneĭ, văpsitulŭ și țesutulŭ eĭ. Covórele ce face în casă dómna Mișolu asunt de o acurateță în desenŭ, de o vioitate în coloritŭ și de o fineță cari face pe observatorŭ se se întrebe din ce fabrică sunt eșite? Covórele aceste frumóse se facŭ de către însași dómna Mișolu.”
Peste jumătate de secol, Constantin Ciocoiu – care a slujit timp de 50 de ani la micuța biserică din lemn „Vârgolici” –, în cercetarea edificiilor religioase din județul Dorohoi a făcut ample observații despre moșia Văculești, acolo unde, în
„afară de agricultură și vitecultură, mulți săteni se ocupau și cu diferite meserii, iar sătencele cu industrii casnice, țesături de pânză, ștergare, lăicere, scoarțe în diferite desemne, datorită gospodinei soții Sofia Hareta, care le îndemnă și le observă, rămasă amintire în localitate.”
Simțul rafinat al femeii botoșănence poate fi documentat și de cele câteva fotografii păstrate pe modestele monumente funerare din cele două mari necropole ale orașului – „Eternitatea” și „Pacea”.