DAN IORDACHESCU - Baritonul care si-a daruit numele scolii
Dan Iordăchescu, cetăţean de onoare al Hlipicenilor, devine un recordman mondial, fiind baritonul cu cea mai îndelungată activitate.
Jurnalul Naţional: Maestre, anul acesta aţi vrut să vorbim mai mult despre politică. Ce se întâmplă cu România?
Dan Iordăchescu: Ne-am dus pe un drum atât de rău, atât de greşit, atât de abrupt, încât mi-e frică de prăpastie. S-au adunat 60 de mii de oameni la miting cum au spus?
Mai puţin...
Va să zică la AC/DC se adună peste 50 de mii şi aici, pentru viaţa lor, pentru viitorul lor, pentru bucuria de a trăi pe pământul românesc, nu se poate să se adune nici măcar 60 de mii de oameni din toată ţara. Vedeţi, ne merităm soarta. Dumnezeu e mâhnit, am impresia că şi-a întors faţa de la noi.
Dar credeţi că se schimbă ceva cu un miting?
Se schimbă când vor veni milioane de oameni, dar nu sunt milioanele astea. Se schimbă lucrurile când oamenii sunt uniţi şi în număr mare. Pe mine m-au impresionat bieţii pensionari care nu-şi mai pot trăi cei câţiva ani de satisfacţie după o viaţă întreagă de muncă. Nu se poate aşa ceva. Vedeţi, neamţul sau maghiarul când e minţit se ridică în două picioare şi dă cu pumnul în masă. Aici, la noi, nimeni nu face aşa. Fac pensionarii? S-a uitat cu dispreţ la ei cel de sus, din Cotroceni.
Vă văd că suferiţi...
Cum să nu sufăr?! Mie mi-au tăiat pensia de merit. Eu am adus un milion de dolari statului român din taxe şi impozite. Împreună cu Spiess şi Herlea am adus aproape 3 milioane de dolari şi acum îmi taie pensia de merit? Era un nimic pe lângă ce am adus. Dar, în afară de bani, am dus prin muzică faima ţării ăsteia în lume, spiritul, cugetul. Am dus sufletul românesc acolo unde nu-l cunoştea nimeni, în 61 de ţări, în 331 de oraşe.
Ce mai înseamnă România azi?
România pentru mine era o mare speranţă şi un tărâm al frumuseţii. Eu, văzând 61 de ţări din Filipine în Mexic, din Mexic în Peru, mi-am dat seama că ţara mea e mai frumoasă. Prin blândeţea naturii ei, prin colinele alea minunate pline de flori. De-asta iubesc florile aşa cum iubesc femeile şi cum îmi iubesc ţara. E un lucru minunat ce se petrece în ţara asta şi pe care noi nu-l preţuim. Speranţa mea era în frumuseţea ţării şi în ceea ce a clădit Dumnezeu în oamenii ţării ăsteia. Am avut un împărat, Traian, şi pe Decebal care ne-au dat continuitatea şi numele de ROMĂNI care ne-a fost furat. Acum noi nu mai suntem români, suntem "romanians" sau "roumain". Ţiganii sunt "romanes". Noi nu mai avem naţie. Asta mă doare, că se pierde poporul ăsta. Aici e frustrarea maximă, poporul ăsta se ucide singur!
Ce reproşaţi românilor şi României?
În primul rând reproşez românului starea de apatie. În al doilea rând starea de milă pentru el şi umilă faţă de alţii. Adică o stare supra-egoistă de milă pentru persoana lui. Asta nu e de-acum, e din vechime. Altfel n-ar fi spus: "Ferească Dumnezeu de ziua de mâine, să nu fie mai rea". Şi vine mai-răul. Până ajunge undeva la Bobâlna, la 1907, când nu mai poate, când urlă în el totul şi iese cu toporul, cu coasa, cu ce iese şi-şi face dreptate. Asta mai vreau de la poporul ăsta, să-şi facă dreptate. Nu mai e poporul mândru din vremea lui Ştefan cel Mare, cel care făcea zid în faţa tuturor. Şi-acum am ajuns un nimic de ţară, împărţită între nevoile şi pretenţiile germanilor lui Hitler sau comuniştilor lui Stalin, Lenin şi toţi care au creat degringolada lumii. L-aş pune şi pe Ceauşescu. Dar mi-e tare greu, nu că sunt un nostalgic, dar îi datorez 400 de mii de apartamente în ţara asta, metroul... Mă uit în jur şi mă îngrozesc. Am şi eu maşină, dar o las acasă. Bucureştiul n-ar fi putut trăi fără metrou. Am contribuit şi eu cu o scară, Spiess cu o scară, Herlea cu o scară. Ceauşescu a făcut metroul, a dat case, a dat Dacii plătibile în rate în termen de 20 de ani.
Împliniţi la 2 iunie 80 de ani de viaţă, iar anul acesta se împlinesc şi 61 de ani de carieră. La ce concluzii aţi ajuns?
Concluziile mele sunt următoarele: Dumnezeu nu mi-a dat arcul, nu mi-a dat sabia, nu mi-a dat puşca ca să cuceresc lumea. Mi-a dat harul cântului. E o concluzie după o viaţă. Scena e a lui Dumnezeu, culisele sunt ale diavolului. Dumnezeu e acolo doar atât timp cât cortina e trasă, când scena e deschisă. Eu am avut de-alungul vieţii suferinţele şi pedepsele care mi s-au dat, dar şi dărnicia fără margini ale spiritului divin.
O VIAŢĂ PE SCENĂ
Dan Iordăchescu s-a născut la 2 iunie 1930, petrecându-şi copilăria la Hlipiceni, judeţul Botoşani, loc în care - astăzi, şcoala îi poartă numele. A cântat pe cele mai prestigioase scene ale lumii, i-a avut ca parteneri pe giganţi ai muzicii lirice precum Placido Domingo, Renata Scotto, Monserrat Caballe, Luciano Pavarotti sau N. Rossi-Lemeni.
A jucat în peste 45 de roluri importante de operă, în peste 1.500 de concerte şi a obţinut 13 premii internaţionale la competiţii de canto.
Continuarea pe jurnalul.ro
