Regizorul Andrei Şerban vorbeşte fără inhibiţii, într-un interviu, despre experienţele de viaţă, New York, droguri şi mult teatru.

TABU: Cum a fost primul contact cu New York-ul?

ANDREI ŞERBAN: Primul contact a fost un şoc absolut. M-au perceput ca pe un tânăr artist inovator venit din Europa de Est şi m-au cazat într-un loc numit Chelsea Hotel, hotelul artiştilor de avangardă din New York, al unor oameni care duceau excentricitatea până la extrem. Şi am venit eu din Bucureşti, tuns scurt, îmbrăcat cu un costum gri şi o cravată la fel de gri, iar când am ajuns în lobby-ul hotelului, am dat peste Andy Warhol, care turna un film cu o gaşcă de transvestites. Erau toţi cu tocuri înalte, fuste scurte, peruci, machiaj strident şi fumau marijuana. Era o demenţă totală. Năuc, am urcat până în cameră. Când am ieşit până pe toaleta de pe hol, am găsit în baie un tip căzut peste chiuvetă cu o seringă înfiptă în braţ. Wellcome to America!

TABU: Şi aţi fumat şi dvs. iarbă?

ANDREI ŞERBAN: Păi trebuia să mă integrez în peisaj, nu? Cercurile astea de village artists o ardeau pe iarbă de dimineaţa până seara. Aprindeau un cui şi îl poşteau de jur-împrejur. Mie nu mi se întâmpla nimic, nu ştiu de ce, dar eram imun. Nu puteam să get high. Ei se ofticau: "Ce o fi cu ăsta; totuşi, iarba e destul de scumpă, îi dăm ăstuia şi nu se întâmplă nimic cu el!". Iar eu le spuneam: "Nu mai stricaţi marijuana cu mine; mai bine daţi-mi o vodcă, are efect mai intens!".

TABU: La ce vârstă aţi vizionat prima piesă de teatru? Şi ce sentimente v-a stârnit – tradiţionala "dragoste la prima vedere", "am ştiut din clipa aia că mi-am găsit menirea", sau dimpotrivă, v-a plictisit teribil şi abia aţi aşteptat să plecaţi, ca orice copilaş dus cu sila la teatru?

ANDREI ŞERBAN: Nu mai ştiu ce piesă era, dar eram fascinat. Era pe vremea când teatrul încă avea cortină. Mă uitam la cortina teatrului şi îmi puneam încântat întrebarea "Ce e dincolo? Ce e de partea cealaltă a cortinei?". De fiecare dată, mă aşteptam să se prezinte o lume magică, miraculoasă. Şi de fiecare dată când se ridica, simţeam o strângere de inimă, pentru că ceea ce mi se arăta nu era pe măsura aşteptărilor mele. Aşa mi s-a inoculat pentru tot restul vieţii ideea că teatrul trebuie să fie altceva decât viaţa obişnuită.

Citeste interviul complet pe tabu.ro

CITEȘTE ȘI: "Intervenție contracronometru: Ambulanțierii botoșăneni au salvat două vieți, ma..."