CORNELIU POPEL
Poetul Corneliu Popel s-a nascut pe 19 ianuarie 1950, in Darabani, judetul Botosani. A debutat, ca elev de liceu, cu versuri in ziarul Zori noi, din Suceava, in anul 1965. Student la Facultatea de Filologie a Universitatii "Al.I. Cuza" din Iasi, el colaboreaza la o serie de reviste literare din Iasi si Bucuresti. Dupa absolvirea studiilor universitare si pana la sfarsitul prematur, Corneliu Popel a fost profesor de limba romana la scoala din comuna Tibana, judetul Iasi.
A debutat editorial cu volumul "Fratii mei blinzi" (1974).
A trecut in eternitate pe 18 iunie 1978, la Iasi.
Opera sa cuprinde patru carti: "Fratii mei blanzi" (1974) si "Aurea saecula" (1977), aparute in timpul vietii, si "Elogiul intelepciunii" (1979) si "Vocea eterna Pro Patria" (1985), postume.
Corneliu Popel (1950-1978)
Printre poeţii arealului botoşănean, atît de bogat în nume, de la Eminescu pînă la mai tinerii poeţi foarte talentaţi Dan Sociu şi Bogdan Perdivară, numele lui Corneliu Popel se pierde în negura unei memorii din ce în ce mai prăfuite. Puţin şi-l mai aduc astăzi aminte chiar şi la Darabani, locul naşterii sale, al copilăriei şi şcolilor primare şi liceale, oraş care ar trebui să se folosească de astfel de nume, avînd în vedere numărul mic al personalităţilor originare de acolo. Şi asta mai ales că unul dintre cei ce se ocupă de destinele culturii dărăbănene, Victor Teişanu, directorul Bibliotecii orăşeneşti, i-a fost coleg. Un mic semnal de alarmă tragem şi noi de aici, care, cu cîţiva ani în urmă am editat o antologie a tinerilor poeţi români de dincolo de Styx, antologie în care l-am inclus şi pe poetul Corneliu Popel. Redăm mai jos o sumară fişă şi o mică apreciere asupra poeziei acestui poet singular în felul său.
Corneliu Popel s-a născut în oraşul Darabani în anul 1950, în ziua de 19 ianuarie. Şcoala primară a urmat-o la Darabani, fiind un elev exemplar. Liceul 1-a absolvit tot în oraşul Darabani, cel mai nordic oraş al României de după tratatul Ribbentrop- Molotov. La liceu 1-a avut profesor de limba şi literatura română pe poetul Lucian Valea, mutat disciplinar acolo, după ce scriitorul aflat pe un index al indezirabililor fusese lector la Universitatea din Bacău. Ca mulţi foşti deţinuţi politici, Lucian Valea şi-a urmat o cale croită de alţii, însă pe acolo pe unde a trecut a ţinut să-şi impună stilul de viaţă, talentul poetic şi mai ales să fie un ferment viu, un director de conştiinţe, ceea ce a făcut şi la Darabani în cei cîţiva ani cît a locuit acolo. La Darabani s-a înconjurat de tineri, de elevii liceului cu care îşi petrecea timpul în discuţii interminabile despre literatură. Aşa s-a născut pasiunea pentru literatură, pentru poezie a lui Corneliu Popel. în mod special cu Corneliu Popel şi Victor Teişanu, Lucian Valea îşi petrecea timpul la Darabani, unde a editat şi o revistă a liceului.
În perioada liceului, sub îndrumarea lui Lucian Valea, Corneliu Popel debutează în ziarul Zori noi din Suceava, devenind apoi colaborator permanent al paginii literar- artistice a ziarului Clopotul din Botoşani, unde venise Lucian Valea. Au început apoi colaborările la mai toate ziarele şi revistele culturale din ţară.
A absolvit Facultatea de filologie a Universităţii Al.I.Cuza din Iaşi, fiind repartizat, după canoanele cunoscute ale vechiului regim, la Şcoala generală Runcu, comuna Ţibana, judeţul Iaşi. Şi pentru a fi totul ca în sistemul de învăămînt comunist, catedra de limba şi literatura română i-a fost combinată cu ore de educaţie fizică şi sport. Naveta istovitoare pentru firea lui bolnăvicioasă, nemulţumirile, cît şi boala ereditară i-au grăbit sfîrşitul. S-a stins din viaţă la numai 28 de ani, la 15 iunie 1978, fiind înmormîntat în cimitirul din Darabani.
I-au apărut antum următoarele volume:Fraţii mei blînzi(974) şi Aurea Saecula(911), ambele la editura Junimea din Iaşi. Aceste cărţi i-au înlesnit intrarea în Uniunea Scriitorilor din România, ca membru titular, în chiar preziua morţii sale, ceea ce a asigurat o pensie de urmaş copilului. Cărţile sale postume au apărut tot la Junimea: Elogiul înţelepciunii(919) şi Voce Eternă - Pro Patria(1985). Corneliu Popel a avut şi o mare dragoste pentru literatura noastră veche, aplecîndu-se cu predilecţie asupra poeziei, dorind să-şi dea doctoratul cu poezia lui Prale, despre a cărui creaţie George Călinescu a spus că este îngrozitoare. Corneliu Popel dorea să contrazică acest lucru, dar n-a mai reuşit. Teza lui de doctorat pleca de la afirmaţia lui Eminescu, din Epigonii: Prale, firea cea întoarsă.
Poezia lui Corneliu Popel este curată, simplă, directă, de un lirism de bună calitate, nedesuet, frizînd genuinul. N-aş putea spune că este chiar un poet uitat sau ignorat, însă o anumită delăsare a cititorului de poezie şi mai cu seamă a criticului şi istoricului literar lasă prea mult cărţile poeţilor pe rafturi. Critica literară îl va redescoperi pe Corneliu Popel, iar o editură generoasă îi va reedita scrierile ce merită atenţie. Redăm în continuare două din poeziile sale.
(Gellu Dorian, in Forum Cultural, Anul IV, nr. 3, septembrie 2004)
Corneliu Popel, un nume uitat?
Cine îşi mai aminteşte astăzi de Corneliu Popel? Un poet dispărut la doar 28 de ani şi care, ca om, se ţinea, din varii motive, departe de scena publică. S-a născut la Darabani (ianuarie 1950), unde îşi încheie şi studiile liceale. N-a uitat nici el (şi nici noi, colegii şi amicii săi cenaclişti) anii petrecuţi acolo, acasă, unde spiritul tutelar al magistrului Lucian Valea ne îmbăia zilnic în literatură, dîndu-ne aripi şi făcîndu-ne să credem, cu superbia adolescenţei, în viitorul nostru scriitoricesc.
E clar, Corneliu Popel n-a avut vocaţia vieţii publice, urînd întîlnirile "tovărăşeşti", şedinţele şi adunările care înainte de 1989 erau pentru sensibilităţile accentuate o teribilă sursă de stres, tortură psihică şi suferinţă. Poate nu întîmplător, ca absolvent de filologie, s-a aşezat temeinic nu la oraş, ci într-un sat din judeţul Iaşi, Ţibana, cu văi şi dealuri, pajişti şi păduri care să-i evoce clipă de clipă ţinutul natal. În plus, într-un sat ca Ţibana avea şansa să întîlnească mai puţină pedanterie şi inşi scorţoşi, plini de ifose cărturăreşti, cum se întîmplă adesea în lumea citadină.
Sărmanul Corneliu! Şi-a transformat pînă şi căsnicia într-o redută, ca să se apere parcă de agresiunea cotidiană a contemporanilor, gata să dea buzna cu bocancii în intimitatea sa atît de fragilă.
Era mai totdeauna singur, trecînd absent pe străzile Iaşului, preocupat exclusiv pe-atunci doar de proiectul său astral: o operă poetică veritabilă, cu timbru propriu, nu atît pentru glorie cît pentru faptul că, printr-un exerciţiu spiritual de visare şi adaptare continuă, îşi modelase existenţa doar ca să poată trăi şi respira poezie.
Într-un veşnic război cu cenzura vremii, Corneliu Popel n-a apucat să tipărească pînă la moartea sa (18 iunie 1978) decît două cărţi de versuri. Alte două s-au tipărit postum. Nu s-a bucurat de mediatizarea actorilor, cîntăreţilor de muzică uşoară sau fotbaliştilor, şi nici măcar de cea a unor confraţi pentru care marketingul literar funcţiona şi atunci cu maximă eficienţă.
În aceste condiţii mă întreb şi vă întreb: cine şi de ce să-şi mai amintească azi de solitarul poet Corneliu Popel?
Răspunsul, din păcate trist, nu poate fi decît unul singur: cine altcineva decît tot noi, puţinii care l-am citit, descoperind cu emoţie în verbul său fiorul incandescent al artei eterne. Dar aş fi nespus de fericit, stimaţi cititori şi prieteni, dacă măcar unii dintre voi m-aţi putea contrazice...
(VICTOR TEISANU, Stiri Botosani, ianuarie 2010)
GLORIA CELUI PLECAT
Ploi ca-n minunea
din vis cad deasupră-mi
sunt ierbi albastre
pe fruntea care lumină
cere odihnitoarea îmi scrie numele
pe fruntea veacului
aceasta e gloria
străină e ea de iubirea mea
şi a părinţilor mei
dar e credinţă ea
şi nu are moarte
cade asupra mea
ca mîna celestă
CĂCI VOM AJUNGE
Iat-o este
cea pe care-o iubim
cînd ne vom opri
şi cînd vom afla înaltele culmi? Să
credem în duhul lo
pămîntesc şi-n oboseala
noastră tîrzie
atunci vom vedea
pînza care ni se
întinde peste picioar
iat-o este cea
sublimă 50 coţi
din care vom face
veşmintele noastre
SPINUL VREMILOR TRECUTE
Nu te supui dezmierdărilor caste ale luminii
când, în umbră, sângeriu, se-arată spinul
menit a-ţi da un rost: trista splendoare
a sângelui pe care-l păstrezi în clondire
Ca amintire a eroului.
O, nu-i greu
să pipăi braţul care te-ndreaptă
spre cărarea dintre salcâmii-n risipă
Acolo, sub frunze moarte-i tezaurul
care-ascunde multe şi-nalte filosofii.
N-au rost îndoielile vestitorului
în faţa lumii care nu mai există.
Mama şi tata par sfinţii din pământul îndepărtat,
care semne de pace îmi fac,
semne de pace şi-atât.
