Nicolae Tomaziu s-a născut pe 28 februarie 1916, în comuna Păltiniş, judeţul Botoşani, și s-a stins din viață în ziua de 26 octombrie 2017, la vârsta de 101 ani. Mama Finareta, bolnavă de tifos, moare a doua zi după ce îl slobozește lumii. Pruncul Nicolae se înfruptă şi el din boala mamei, dar este salvat de o femeie din sat, care îl "tăvăleşte prin zăpadă". Începea Primul Război Mondial şi un secol frământat!

A fost un martir al atrocităţilor comise asupra poporului român de un regim comunist malefic și necruțător. S-a născut în Păltinişul nordic al Botoşanilor. A fost arestat de Siguranţa Statului în anul 1947, în lotul II-Tămădău, împreună cu Ion Diaconescu şi Ionescu-Galbeni. A fost judecat şi condamnat la 7 ani de închisoare, executând 6 ani şi 6 luni (1947-1954), cea mai mare parte la Canalul Dunăre-Marea Neagră. În ultimii ani, Nicolae Tomaziu a vieţuit retras la Mănăstirea Caraiman, din Buşteni, fiind văzut adesea însoţind turiştii şi minunându-i cu propriile poveşti adunate în cutremurătorul secol pe care l-a străbătut.

CITEȘTE ȘI: "Noaptea trecută: Botoșănean mort într-un incendiu care i-a cuprins casa, o buteli..."

 

A trăit două războaie mondiale, a străbătut comunismul, a făcut puşcărie cruntă şi a văzut prăbuşită hidra sovietică. A trăit sub trei regi şi şapte preşedinţi. Observa cu tristeţe că libertatea a devenit un câmp prielnic pentru fiii foştilor comunişti. Dar nu a regretat suferinţa, ştia că a luptat pentru ţara lui, iar libertatea s-a construit şi cu jertfa sa!

S-a născut în timpul Primului Război Mondial, în iarna lui 1916. Tatăl său, Teodor, era preot în comuna Păltiniş, o familie care avea deja patru copii. Când s-a născut Nicolae, cel de-al cincilea prunc, "în ţară bîntuia molima de tifos exantematic". Își amintea bătrânul: "Viaţa mea a fost mai aspră cu mine chiar de când m-am născut. Asta se întâmpla în timpul primului război, la 1916. Mai exact, pe 28 februarie. M-am născut într-o co­mună botoşăneană, Păltiniş îi zicea. În toată ţara bântuia atunci molima de tifos exantematic, cu care se conta­minase şi mama, care chiar a doua zi după ce m-a născut, a murit. Bineînţeles că eram şi eu contaminat, dar printr-o minune, am fost salvat de o femeie care m-a luat afară gol-goluţ şi m-a înfăşurat într-un sul de zăpadă. A fost prima încercare la care am fost supus. Era a doua zi după naştere. Se vede treaba că încă de atunci eram un supravieţuitor. Ori că Dumnezeu avea o ţintă cu mine, aici, pe pământ. Să-mi încerce credinţa".

A intrat în viaţă ca într-o penitenţă. Tifosul mânca în carne vie, oamenii abia se mai târâiau, "nu se mai găsea lapte nici măcar în vacă, ce să mai vorbim de lapte de mamă", îşi amintea bătrânul de 101 ani. Pruncul Nicolae avea parte rar de hrană, atunci când o femeie trecea şi îl alăpta. Preotul Tomaziu, în încercarea de a-şi salva fiul cel mic, l-a trimis la bunicii de dincolo de Prut. Sărăcia, însă, fusese amarnică, se întinsese şi dincolo de apă. Bunicii l-au trimis îndărăt, la Păltiniş. A crescut, a fost la şcoală, iar când i-a venit vremea părintele l-a trimis la şcoala de meserii din Satu Mare, transformată apoi în liceu industrial. În 1938 a dat examen la Facultatea de Textile, însă nu a primit diploma la sfârşit. "Eram fiu de refugiat".

A fost bun, însă, pentru front. A fost chemat la oaste, la Cernăuţi. După cedarea Basarabiei şi Bucovinei, au primit ordin de retragere. Un ordin care pe hârtie sună sec, însă pe front căpăta dimensiuni inimaginabile. "Dacă mai întîrziam 5 minute să trecem Prutul, cădeam prizonieri. Ruşii veneau din urmă şi au năvălit în oraş. Am luat-o la fugă prin cîmp, la graniţă era aglomeraţie, plin de oameni cu bagaje care voiau să ajungă în România, căruţe şi trenuri oprite. În urma noastră veneau tancuri ruseşti. Foarte puţini am fost cei care am ajuns pînă la podul Siret, ceilalţi au căzut prizonieri".

A doua zi după retragerea din Cernăuţi, a aflat că trebuie să se prezinte la Regimentul 2 Vânători de Munte din Rîmnicu Vîlcea. Mareşalul Ion Antonescu avea să dea ordinul "Treceţi Prutul!". A ajuns cu regimentul la Odesa. Şi totuşi, războiul nu se terminase pentru Nicolae Tomaziu, pentru că a luptat până în Munţii Tatra.

Urletul bombelor avea să bântuie încă zeci de ani, pentru că pe urmele tancurilor se înfăţişau înfricoşător noii stăpâni. Ţara lui fusese eliberată pentru a fi rusificată.
 
Din război, în puşcării!

Vocile celor care luptaseră în război deveneau din ce în ce mai răspicate, revolta tot mai îndrăzneaţă. A ieşit şi el în stradă, la "manifestaţiile anticomuniste din Piaţa Palatului Regal". Acolo a fost arestat pentru uneltire împotriva ordini sociale şi condamnat la şapte ani de temniţă rea. A trecut pe la Jilava, Aiud, Văcăreşti, Canalul Dunăre-Marea Neagră. Canalul Morţii…

"Mă rugam să mor mai repede", însă Dumnezeu nu i-a ascultat ruga. Mai mult, i-a dat numeroase dovezi că viaţa pruncului născut în iarna lui 1916 va ţine cât veacul. "Făcusem un flegmon. Mi s-a spus că nu am voie la spital, în schimb cineva mi-a dat o lamă să mă operez singur. Aveam printre deţinuţi doi foşti medici. M-au operat, dar s-a suprainfectat şi am făcut septicemie. Doctorul primise de acasă un pachet cu medicamente, la mine n-avea cine să-mi trimită. S-a îndurat şi mi-a dat sulfamidă. Mi-a pus un fitil prin care se scurgea puroiul. M-a salvat".

A ieşit din puşcărie în 1954. Nimeni nu îl angaja, nimeni nu voia să se lege la cap cu un fost deţinut politic. A lucrat ca zilier mai întâi, apoi puţin câte puţin a intrat prin fabrici.

Soţie şi-a luat târziu, dar tot din satul lui. "Şi ea fusese persecutată de regim, tatăl ei era chiabur". A chemat-o pe Aurica la Codlea, acolo unde se stabilize de ceva vreme, şi ea l-a urmat. S-a dus la cele veşnice în anul 2001.

La mănăstire

Părintele Gherontie l-a chemat la Mănăstirea Caraiman şi i-a dat o chilie. După un secol de zbucium, Nicolae Tomaziu a avut în parte de linişte, de fraţi alături şi sute de turişti pe care i-a îmbiat cu poveşti.

A trăit cu luciditate până spre sfârșitul vieții. "Îmi mai pierd echilibrul, dar mă descurc". Se trezea la ora 7, saluta Soarele, apoi făcea exerciţii de înviorare. Citea sute de pagini, de la Platon la Noica şi Dumitru Constantin Dulcan. Îl iubea pe Eminescu. Din Luceafărul "am uitat câteva strofe, dar nu şi convorbirea cu divinitatea. Oricum, «Glossă» e cea mai importantă", spunea deseori.

"Viaţa trebuie trăită cum ţi se oferă, fără să o dispreţuieşti", spunea la împlinirea unui secol de viață omul care părea să fi trăit mai mult decât istoria poate cuprinde.

La 101 ani, înainte de a pleca la Domnul, Nicolae Tomaziu dezvăluia secretul longevității: "Să mănînci puţin şi să te rogi mult…".