Privind în ansamblu, ultimile patru luni ale lui 2013 au fost de foc: au scos în stradă zeci de mii de oameni, sute de haiduci moderni au oprit amplasarea sondelor Chevron, au apărat dreptul la proprietate privată, la un mediu curat, au renăscut civismul ÅŸi solidaritatea, au reînviat speranÅ£a că cetăţenii pot influenÅ£a deciziile politicienilor ÅŸi pot schimba România. Bravo lor, bravo fiecărui cetăţean care a făcut puÅ£inul de care a fost în stare, bravo România!
Bravo? Dar nu e cam devreme să ne gratulăm reciproc? Ce victorie am câÅŸtigat să merităm asta? Păi, am reuÅŸit să convingem Comisia parlamentară RoÅŸia Montană să dea aviz negativ, apoi am forÅ£at deputaÅ£ii să respingă modificarea legii minelor… AÅŸa, ÅŸi? Mai departe? Păi, mai departe, vom ataca la Curtea ConstituÅ£ională super-imunitatea politicienilor, ne vom opune amnistierii, vom contra-ataca introducerea calomniei ÅŸi insultei în codul penal, ne vom recâÅŸtiga dreptul la liberă exprimare, nu îi vom scăpa din ochi pe parlamentari, îi vom obliga să-ÅŸi petreacă sărbătorile la RoÅŸia Montană, vom… ah, am rămas fără aer.
Am fost È™i eu în stradă de zeci de ori, am scris banere, am vorbit la portavoce, am răguÈ™it de câteva ori. Cu jandarmii nu m-am împins, dar am pășit în urma celor care au făcut-o, cu sentimentul că am fost È™i eu undeva acolo, chiar dacă mai în spate.
Frumos, meritoriu, eroic chiar! Dar de când ÅŸtie soldatul care împuÅŸcă un inamic ce se întâmplă în restul frontului? De când o bătălie câÅŸtigată, sau două, sunt o garanÅ£ie pentru câÅŸtigarea războiului? Nu cumva toată lumea vorbeÅŸte numai despre bătălii, dar fără să ÅŸtie care e războiul în care luptă? Chiar, care e războiul? Cine e inamicul, ce doreÅŸte el să obÅ£ină ÅŸi cum?
Ne-am angajat în atâtea bătălii, dar am făcut-o pe măsură ce un nou duÈ™man a apărut, fără să facem o prioritizare a lor È™i fără o evaluare a situaÈ›iei în ansamblu. Greu de crezut că cineva poate să spună că vreuna dintre temele protestelor este neimportantă, dar nu cumva suntem în situaÈ›ia celui care se ceartă cu unii care încearcă să îi fure găinile din curte, în timp ce alÈ›i hoÈ›i, în spatele lui, îi golesc casa È™i se pregătesc să-i dea foc?
Facem atât de des referire la RevoluÅ£ia din 1989 È™i o tot comentăm, dar refuzăm să credem că scenariul ei se poate repeta din nou, acum, cu noi înÈ™ine protagoniÈ™ti.
Cine a fost inamicul în decembrie 1989? "TeroriÅŸtii"! Erau peste tot, bine înarmaÈ›i È™i bine pregătiÈ›i, seara îi împuÈ™cai È™i dimineaÈ›a apăreau la loc, până când, dintr-o dată, au dispărut ca un fum… Trist a fost că pe unii de-ai noÈ™tri, soldaÈ›i sau civili obiÈ™nuiÈ›i, i-am împuÈ™cat din greÈ™eală, de tot, iremediabil.
Cine e inamicul cu care "ne luptăm" acum? Păi, tot unii apăruÈ›i din neant, bine înarmaÈ›i cu bani È™i cu obrazul foarte gros, de care va mai rămâne tot doar amintirea când se vor sui într-un avion: RMGC, Chevron… La aceÈ™tia se adaugă "localnicii" ProspecÈ›iuni S.A., Romgaz, Rompetrol…
Ce au vrut teroriÅŸtii în 1989? Atunci, se credea că vor să-l împuÈ™te pe Iliescu, să otrăvească apa, să arunce în aer barajul Vidraru, să ne omoare pe toÅ£i, să-l învie pe CeauÅŸescu… Ce uÅŸor vorbim acum de acele momente ÅŸi, mai ales, cum râdem de "naivii ăia" care au murit "ca fraierii, degeaba"!
Ce vrea inamicul de azi? Să ne cianureze, să ne otrăvească fântânile, să ne expropieze, să distrugă minele romane È™i cultura, să ne construiască un baraj care se va prăbuÅŸi, să ne aducă cutremure, să ne dea foc la apa de la robinet! La toate aceste ameninţări, cum poate să te rabde inima să nu ieÅŸi cu pet-ul în stradă, la fel cum au ieÅŸit ceilalÈ›i cu pieptul în 1989?
Numai că, ne-au trebuit câÈ›iva ani să descoperim că, de fapt, rezultatul existenÈ›ei "teroriÅŸtilor" a fost să ne Å£ină mintea "ocupată" È™i să ne distragă atenÈ›ia, ca să nu vedem ce era cu adevărat important când revoluÈ›ionarii alergau după umbre de teroriÈ™ti. Partea proastă nu este că ne-am dat seama mai târziu că sacrificiile au fost inutile È™i că, de fapt, la nivel de È›ară, am sărit din lac în puÈ›, ci faptul că ne-am luminat doar atunci când am realizat consecinÈ›ele reale ale RevoluÈ›iei.
Nu cumva È™i acum am procedat la fel ca atunci, adică am reacÅ£ionat instantaneu la apariÈ›ia teroriÈ™tilor ÅŸi ne-am bucurat de "victoriile" asupra lor, dar am uitat să ne întrebăm: "Care sunt prioritățile RevoluÈ›iei?".
În final, în decembrie 1989, după zeci de mii de cartuÈ™e trase È™i sute de morÈ›i, cine a câÅŸtigat? Atunci eram convinÅŸi că învingători au fost revoluÅ£ionarii, cetățenii, disidenÈ›ii, DemocraÅ£ia, Drepturile Omului. Acum am lăsat-o mai moale cu entuziasmul ÅŸi recunoaÅŸtem că, de fapt, au câÅŸtigat cei care au fost ÎN SPATELE celor care au pus mâna pe putere, È™i care au distrus mult-puÅ£ina economie care exista atunci, care au transformat România într-o piaţă de desfacere, care au făcut ca patru milioane de români să-ÅŸi ia lumea în cap, care au creeat confuzia internaÅ£ională dintre români ÅŸi Å£igani, care acum vorbesc despre felierea României, pardon, "regionalizare"…
Atunci eram prea bucuroÅŸi că puteam să-l înjurăm pe CeauÅŸescu ÅŸi să vedem Partidul Comunist la pământ, ÅŸi la fel suntem acum, pentru că putem să "occupy" orice instituÈ›ie, cum vedem la televizor că se face în occident, ÅŸi că deputaÈ›ii au votat o lege aÈ™a cum am vrut noi, "poporul".
Și totuÈ™i, acest vacarm care È›ine non-stop de la 1 septembrie are ceva straniu în el. Până acum, istoria a consemnat numai revoluÈ›ii în care nemulÈ›umiÈ›ii È™i-au propus să câÈ™tige puterea È™i scopul guvernanÈ›ilor era cel opus: să îi înfrângă È™i să îi pedepsească… Asta a noastră, începută în septembrie, o tot È›ine langa, de parcă s-ar fi format o simbioză între protestatari, guvernanÈ›i È™i jandarmi: fiecare se legimitează prin existenÈ›a celorlalÈ›i È™i împreună È™i-au găsit un sens comun al vieÈ›ii…
Da, există un "ceva" care îi uneÈ™te pe aceÈ™tia: tăcerea asupra anumitor subiecte! Eu, guvernul, te las să faci revoluÈ›ie, să blochezi noaptea străzile È™i să te contrezi cu jandarmii, să te simÈ›i erou, iar în schimb tu, indignatule, taci când vine vorba despre anumite teme: taci când Camera DeputaÈ›ilor adoptă legea care oficializează limba maghiară în justiÈ›ie, taci când UE ne refuză intrarea în Shenghen doar pentru motivul că vom răscoli sentimentele naÈ›ionaliste ale occidentalilor, taci când maghiarii solicită autonomie, taci când se discută despre "regionalizare" È™i, mai ales, taci când cineva aminteÈ™te că din 2014 străinii vor avea voie să cumpere pământ aici, în România.
Sunt deja prea multe subiectele care fac pielea de găină oricărui român È™i care, inexplicabil, sunt evitate de "protestatari"…
Și astfel am ajuns la problema cea mai gravă, È™i cea mai urgentă, È™i cea care generează efectele cele mai greu de remediat, È™i anume faptul că intrarea în anul 2014 va fi un moment de cotitură pentru tot ce înseamnă relaÈ›ia românului cu pământul: pentru prima dată în istoria acestei țări, cetățenii români nu vor mai fi singurii care au dreptul să cumpere pământ în România. Începând cu 1 ianuarie 2014, orice venetic va putea să o facă.
ExegeÈ›ii liberalismului È™i ai europenismului susÈ›in că nu există niciun motiv de îngrijorare, pentru că toate celelalte țări europene au făcut la fel È™i, oricum, cumpărătorul nu va putea lua pământul de aici. Numai că aceÈ™ti adepÈ›i ai "societății deschise" nu garantează cu nimic ceea ce ne promit È™i, oricum, lor puÈ›in le pasă dacă previziunile lor se vor dovedi greÈ™ite: salariul È™i È™paga lor sunt puse deoparte!
Spre deosebire de aceÈ™tia, orice om normal este îndreptățit să se teamă că preÈ›urile mici din România vor face ca foarte mulÈ›i străini să fie tentaÈ›i să cumpere pământ în România, sau pentru speculă, sau pentru… Doamne fereÈ™te! Noi, aici, ne-am obiÈ™nuit să asociem pământul cu agricultura, dar ceea ce se mai poate face, în numai câÈ›iva ani, atunci când cumperi bucăți mari dintr-o È›ară, se poate admira în Israel: cum nu poÈ›i lua pământul cu tine, procedezi invers, adică goneÈ™ti localnicii de pe pământul care acum este "al tău".
Dacă nu ar fi cele 4 milioane care deja au fost convinÈ™i să plece, acest scenariu ar fi fost greu de crezut. Sau poate îÈ™i mai închipuie cineva că un român care È™i-a luat casă în altă È›ară È™i are copiii înscriÈ™i acolo la È™coală se mai gândeÈ™te să se întoarcă… Deci, au mai rămas 4 milioane de români activi de gonit, alte 6 au ca singur interes ziua la care "vine" pensia, vreo 4 milioane sunt copii care sunt "educaÈ›i" în spiritul "societății deschise", adică sclavii care se simt liberi – servitorii ideali, iar restul de 3 sunt È›igani, cărora le e indiferent cine le e prin preajmă. Deci, 4 plus 6, plus 4, plus 3, fac 17. A mai rămas un milion, adică cei care dintotdeauna s-au bucurat de necazul nostru È™i care È™i acum vor ajuta să ni se sape groapa.
Matematic, după socoteala altora, am rămas zero!
AÈ™adar, începând din 2014, România poate fi vândută la metru pătrat. Ce nu au reuÈ™it cu sabia È™i pistolul turcii, fanarioÈ›ii, austriecii, nemÈ›ii sau ruÈ™ii, au reuÈ™it cu puterea "DemocraÈ›iei" cei 600 de parlamentari care ne conduc acum.
ExplicaÈ›ia lor, pentru că orice trădare are o explicaÈ›ie, este că obligaÈ›ia de a ne scoate pământul la vânzare a fost o condiÈ›ie impusă de Uniunea Europeană È™i a fost validată de un Referendum, cel din 2003. Adică, dacă românii înÈ™iÈ™i au fost de acord cu acest preÈ› pe care trebuie să-l plătim pentru acceptarea nostră în lumea "civilizată", cum de s-ar putea opune ei "voinÈ›ei populare"? Tocmai ei, reprezentanÈ›ii poporului?!
Numai că, ceea ce evită să spună conducătorii noÈ™tri de azi, adică cei 600 de parlamentari, este că acel Referendum a fost fraudat în cel mai barbar mod cu putință. Din punct de vedere juridic el este nul, È™i la fel sunt È™i toate consecinÈ›ele lui, dintre care vânzarea pământului către străini este cea mai importantă. Încă nu s-a găsit politicianul român care să recunoască că totul a fost doar un joc la cacialma, pentru că nici măcar UE nu a crezut că țările est-europene vor accepta aceasta înainte ca preÈ›urile terenurilor să ajungă la un nivel comparabil cu cel din vestul Europei.
Vadim? Să fim serioÈ™i! Cel mai simplu È™i mai sigur mod de a compromite un adevăr este să îl pui în gura unui one-man-show!
Astăzi, privind de la 10 ani distanță, ne dăm seama că UE È™tia foarte bine că cere prea mult, pentru că nicio È›ară membră UE nu ar fi acceptat aÈ™a ceva în locul nostru. Dar dintotdeauna Dumnezeu l-a ajutat pe cel care a încercat, iar vina a fost a celui care a acceptat, dar È™i a celui care a avut puterea să vorbească, dar a tăcut!
Se poate vorbi la infinit despre "avantajele È™i dezavantajele" acestei schimbări de destin a României, însă, mai mult decât orice justificare economică, această cedare È›ine de instinctul de supravieÈ›uire al unui popor! Ca dovadă, vecini de-ai noÈ™tri aflaÈ›i în situaÈ›ii similare au amânat acest moment, adică au refuzat momentan să-È™i înstrăineze pământul. Doar momentan, pentru că atât au putut, dar asta le oferă posibilitatea să o facă din nou sau chiar să spună NU, în funcÈ›ie de cum se va învârti roata istoriei. Ungaria È™i Bulgaria. Da, ungurii, de care râdem, È™i bulgarii, cei pe care îi privim de sus!
Politicienii noÈ™tri ce fac? Ce întrebare! De parcă nu ne-au dovedit cu vârf È™i îndesat că lor nu le pasă de interesul naÈ›ional. Presa noastră liberă È™i independentă, È™i democrată, È™i deontologică, ce face? Ce întrebare! De parcă nu ne-a dovedit până acum că este doar o haită de câini hămesiÈ›i, care latră doar în folosul aceluia care îi dă un os. OrganizaÈ›iile civice, susÈ›inătoare ale libertății de exprimare, ale "democraÈ›iei", ce fac? Ce întrebare! De parcă nu ne doare deja capul de scandări cu RoÈ™ia Montană È™i cu gazele de È™ist, de parcă nu ne-a ajuns teatrul celor care se fac că "Salvează România", în timp ce Bau-Bau-l cu cască albastră se face că nu-i lasă…
Să nu ne amăgim! Această iniÈ›iativă nu are cum să vină de la aceÈ™tia. De 24 de ani, experienÈ›a a dovedit românilor că "DemocraÈ›ia" este o minciună la fel de mare ca cea comunistă, ba chiar mai perversă, È™i este greu să-i condamni pe cei care nu îÈ™i mai pun speranÈ›e în Lege È™i în drepturile lor. La urma urmei, de ce să încerci să faci ceva când È™tii de la început că nu vei reuÈ™i?
Atunci, de la cine să vină strigătul de NU? Singurii care am mai rămas suntem noi, cetățenii obiÈ™nuiÈ›i, adică cei care nu am simÈ›it gustul finanțărilor de la "Open Society" È™i care nu ne-am băut cafeaua la seminarii despre "drepturile omului", cei care nu È™tim ce înseamnă "principiul subsidiarității", ci doar: "Frate, aÈ™a ceva nu se poate!". Noi suntem cei care mai putem să le băgăm în ochi parlamentarilor, presei È™i ong-urilor soroÈ™iste lozicile "democraÈ›iei", care ar trebui să-i oblige pe parlamentari È™i pe guvernanÈ›i să acÈ›ioneze conform dorinÈ›ei noastre.
Eu cred că acest moment de cumpănă pentru istoria României merită o abordare care nu trebuie să fie condusă de principiul pragmatismului. Da, recunosc, nici eu nu cred că se mai poate face ceva acum pentru a forÈ›a clasa politică să oprească această crimă naÈ›ională, dar nici nu pot să las să se întâmple aceasta fără să fac nimic. Cred că istoria trebuie să consemneze faptul că au fost câÈ›iva români care s-au opus, la nivelul la care au putut.
Oamenii nu luptă numai pentru că există posibilitatea să câÈ™tige, ci È™i din dorinÈ›a de a transmite mesajul că nu acceptă să piardă fără luptă. Un popor nu este reprezentat întotdeauna de milioane, ba dimpotrivă: în momentele critice, sunt doar câÈ›iva cei care îÈ™i pun pielea pe băț È™i îi ia soarta în mâinile lor.
Au trecut două mii de ani È™i încă vorbim cu admiraÈ›ie despre lupta disperată a lui Decebal È™i sacrificiul său eroic, dar de fapt adevărata valoare a mesajului său o înÈ›elegem numai dacă încercăm să ne imaginăm ce avantaje ar fi avut È™i ce viață ar fi dus Decebal dacă ar fi acceptat compromisul de a continua să administreze Dacia pentru romani, aÈ™a cum a făcut-o timp de 3 ani, între 102 È™i 105.
Cu siguranță că È™i romanii aveau un SoroÈ™ care îi angaja într-un fel de ong-uri pe cei care făceau pactul cu Imperator, È™i le asigura finanÈ›are pentru programe de diseminare a valorilor occidentale È™i posturi în administraÈ›ie, sau chiar de deputat celor care se evidenÈ›iau în "munca cu gura". Cu toate acestea, în mod inexplicabil pentru "democraÈ›ia romană", Decebal a ales calea extremismului È™i a intoleranÈ›ei față de valorile multiculturalismului oferite din "ex toto orbe romana" È™i a decis să îÈ™i manifeste deschis naÈ›ionalismul xenofob. La cât de inteligent era È™i la cât de bine cunoÈ™tea forÈ›a Imperiului, nu a existat niciun dubiu că Decebal era conÈ™tient că s-a angajat într-o acÈ›iune contrară ordinii de drept, sinucigașă, È™i deznodământul faptei sale reprobabile a fost unul firesc: jandarmii, pardon legionarii, È™i-au făcut datoria.
Cam aÈ™a se vorbea la Roma despre euroscepticul Decebal, È™i la fel îngânau politrucii daci care au primit funcÈ›ii acasă… Sună cunoscut?
Din fericire, istoria a păstrat È™i exemple pozitive de "integrare". Indienii americani, de exemplu. Majoritatea È™efilor de trib, conducătorii legitimi de atunci ai indienilor, aleÈ™i conform democraÈ›iei locale, au apreciat la adevărata lor valoare biluÈ›ele de sticlă colorată aduse tocmai din Occident È™i au acceptat ca noii veniÈ›i să cumpere terenurile care se aflau în paragină, la preÈ›ul pieÈ›ei: zece mii de hectare pentru o biluță albă, o sută de mii pentru una roÈ™ie.
Este adevărat că au existat È™i unii È™efi de trib care s-au dovedit a fi habotnici È™i discriminatorii, dar electoratul indienilor, compus din bătrânii tribului, au răspuns pozitiv la ofertele dezinteresate de "apă de foc" ale imigranÈ›ilor, declaraÈ›i categorie defavorizată numeric la acea vreme în America. Șefii de trib care nu au acceptat inter-culturalitatea au fost schimbaÈ›i prin procedee democratice, majoritatea, iar istoria a păstrat numai filmele cu John Wayne despre cei care s-au opus extinderii euro-atlantice.
Astăzi, după sute de ani, cei câÈ›iva indieni rămaÈ™i în rezervaÈ›ii, admiră prin muzee acele contracte comerciale, care mai păstreză mirosul de whisky fin, prin care reprezentanÈ›ii poporului lor le-au vândut È›ara pe nimic.
Astăzi, 16 decembrie 2013, mai sunt doar 15 zile È™i românii vor avea ocazia să înceapă să simtă cum e să fii în pielea indienilor din rezervaÈ›ii. Suntem în procesul numărătorii inverse, È™i zilele trec ca ale unui condamnat la moarte. Din când în când, secundarul ceasului este acoperit de scandările despre RoÈ™ia Montană, iar feisbucul ne mai aduce câteo veste despre cine a mai fost bătut de jandarmi.
Dar timpul nu-i pierdut! Tragedia încă nu s-a întâmplat, totul încă poate fi schimbat È™i este atât de simplu să păstrăm pământul României numai pentru noi, românii, aÈ™a cum au făcut ungurii È™i bulgarii cu pământul lor. Totul se poate schimba în interval de câteva ore doar. Este suficientă chiar È™i o hotărâre de guvern, dată în 31 decembrie, la ora 23.59! Sau o lege dată de un Parlament întrunit ad-hoc, după o decizie a Comisiei Juridice luată în noaptea precedentă È™i un vot numărat de Roberta Anastase.
La urma urmei, e vorba doar de voință politică, adică de a vrea sau a nu vrea să ne păstrăm Èšara! Nu mă hazardez să spun că majoritatea românilor vor asta, chiar dacă mi-ar place să cred asta, dar pot să spun cu certitudine că niciun parlamentar român nu È™i-a întrebat electoratul dacă e de acord cu vânzarea pământului către străini. De parcă mai era vreun dubiu că "DemocraÈ›ia e o minciună"!
Eu vreau să-mi păstrez Èšara È™i vreau ca È™i parlamentarii, È™i Guvernul, È™i PreÈ™edintele, È™i Presa, È™i toată lumea să afle asta. Pentru că È™tiu că nu sunt singurul È™i pentru că vocea noastră poate să acopere tangoul RoÈ™ia Montană È™i să rămână consemnată în istorie.
SperanÈ›a mai moare câteodată, ultima, dar sentimentul datoriei, niciodată!
Autor: Mihai Tociu
Sursa: Mihai Tociu
