Iată că Ştefan Florescu revine la matcă. Pentru că Ştefan a fost, înainte de minge, un bun mânuitor de cuvânt, premiat la concursuri naţionale. Un talent ce părea uitat, părăsit pe nedrept. Iată-l că revine, chiar dacă, deocamdată, pe Facebook, cu un text despre generaţia 90:
"Generatia 90
Este prima generatie nascuta in libertatea de dupa iadul comunist, speranta unui viitor mai bun, dar asta este tot? Credeti ca stiti totul despre "Generatia cu cheia la gat"?
Va voi spune o povestioara pe care doar cineva nascut in aceasta perioada o poate descrie asa cum ea merita. Cu bune si rele.
M-am nascut in Botosani pe cand pustile nici nu se racisera inca, pe cand revolutionarii se relaxau istoviti de asa mardeala
sub conducerea parintelui iubitor, proaspat ales, asteptand lvl-ul urmator. Dar acesta n-a mai venit. Pe vremea cand daca iti faceai tema pentru scoala, lasai geografia la urma. Nimeni, nici macar profesorul, nu stia cu certitudine cati vecini mai are Romania.
Poate va ganditi ca era o perioada dificila pentru un tanc curios ce abia aparea pe lume. Ei bine, noi nu traiam cu grijile astea. Lumea era fascinanta pentru noi, care o descopeream odata cu parintii.
Era vremea pe cand inca nu aflasem ca daca vrei sa joci fotbal trebuie sa ai card de fidelitate la macar 3 cluburi si ca ai sanse mai mari sa fii selectionat la nationala daca erai legitimat la Bamboo. Noi jucam fotbal oriunde. Orice usa de garaj arata ca o poarta si orice baba furioasa ca i-am spart geamul ne facea sa simtim ca jucam in deplasare. Nu erau fumigene ci doar ligheane de apa ce te mai racoreau intr-o zi insorita de ianuarie. Ne adunam cu zecile dar singurul titular indiscutabil era, nu cel ce stia fotbal ci posesorul singurei mingi din cartier. Ti-l amintesti cu siguranta. E cel pe care daca il chema maica-sa in casa, ne adunam toti, ca 27 de catelusi si o rugam sa-l mai lase jumatate de ora. Ea desigur era induiosata de privirile noastre cand ne fugarea la casele noastre.
Ce stia ea de fotbal? S-a maritat cu un cizmar nu cu un fotbalist.
Cati dintre voi cunoasteti un cizmar? In Botosani exista acum mai multi speologi si trapezisti de circ decat cizmari. In vremurile cand parintii ne invatau cum se prinde TVR doar cu o furculita si la tv nu erau Maruta si Capatos, daca venea circul in oras era un eveniment marcabil. Ne furisam in spatele marelui cort sa vedem maimute cum nu vezi nici azi la Happy Hour. Daca lasai cotorul marului pe televizor erai plesnit. Ce stiau ei de Apple? Si nu erau tablete cu nu stiu ce "Gorilla Glass" dar si acum imi amintesc cum innegream bucati de sticla la foc ca sa privim eclipsa. Nu era Facebook sau Skype. Nici macar Messenger sau Hi5, iar socializarea se facea afara. Faceam schimburi de abtibilduri pokemon cu un talent cum mai are doar Becali cand face schimburi cu armata iar de la 1 far'un sfert la 1 puteai trece prin oras cu componente nucleare, cand pe TVR1 era Dragon Ball- Z.
Nu stiam cate tate are o vaca dar iti puteam spune pe de rost toate evolutiile lui Pikachu.
Si pe atunci se mai fura, se mai trageau "bacsisuri" dar nu ca azi. Dupa desenele animate mergeam cu tramvaiele la mama mea la servici. Erau niste autobuze lungi, innodate la mijloc ce erau agatate de cabluri ori pentru echilibru, ori pentru a ne pacali ca functioneaza pe curent. In zilele cand nu deraiau, faceam exact 20 de minute.
Am avut din totdeauna doua tramvaie, care, pentru a le tine minte le-au numerotat 101 si 102. Luam 101 3 statii pana eram dat jos sau trebuia sa platesc. Apoi venea din urma 102 cu care mai fraudam statul doua statii. Pana unde lucra mama mea.
Ea era angajata la BJATM, un fel de magazin mare si plin de caini, ce vindea vopsea si cuie. Daca treceam nemuscat,
ajungeam exact la ora 11, cand mama facea din 10 cutii de vopsea, 12. Nu era vreo iluzionista. Nestiind ca litrul e una si kilogramul alta, se uita mirata cum toate cutiile de 1L vopsea au 1,2 kile. O asa eroare de fabricatie nu poate scapa cu una cu doua. Era prima persoana din lume care stia reteta la care si alchimistii visau. Doar ea putea transforma in aur
vopseaua aurie.
Din bine-meritatul "ciubuc" plateam vama. Jumatate de paine pentru Vulpita si Tiganul, cainii botezati simbolic, pentru a ne asigura ca trecem nemuscati peste inca o zi din viata noastra.
Mi-e dor de vremurile cand cocosul canta bucuros la gasirea unei pungute cu 2 bani. Nu lua spagi de milioane si nu avea conturi ascunse prin Elvetia".
Citeste si STEFAN FLORESCU - De la fotbal la soccer freestyle e mai mult decat un pas!
