Aceasta este o scrisoare sincera de la un pedagog scolar. Este mai degraba un strigat catre marea varietate de parinti care au totusi ceva in comun: grija pentru copiii pe care ii lasa pe mana educatorilor si a invatatorilor. O grija pe care numai un parinte o traieste in profunzime, si care uneori poate lua forma inselatoare a neincrederii: in sistem, in institutie si in cadrul didactic. O neincredere care poate sabota tocmai scopul comun al parintilor si al pedagogilor: acela de a-i creste frumos pe copii. Adevarat ca atmosfera din sistemul de invatamant actual indeamna pe orice adult intelept la prudenta, insa atunci cand prudenta devine suspiciune, nemultumire si dorinta de control, cel care se afla la mijloc si are primul de suferit este chiar copilul.
Am in jurul meu oameni dedicati, care lucreaza ca dascali, atat in institutiile private, cat si in cele de stat. Din experientele lor si din ale mele, se naste aceasta scrisoare. Sper cu adevarat ca mesajul sa ajunga la cat mai multe inimi si sa puna pe ganduri cat mai multi cititori.
Lectii pe care doar parintii le pot da: Adultii din jurul tau au intentii bune, dar pot gresi!
Tibi il alerga pe Mihnea prin curtea scolii, dandu-i cu piciorul in fund. Amandoi radeau, desi imaginea nu era cea mai placuta. Vedeam, la unul din ei, satisfactia de a umili, iar la celalalt, incercarea de a-i placea sa fie umilit. Se chinuia sa rada si el, dar nu era rasul lui. Nici unul din ei nu parea senin. I-am oprit. "Ne jucam!", mi-au replicat ei. "Am vazut la bunicul lui Mihaita, ieri cand l-a luat de la scoala, si alaltaieri! Tu nu ai vazut? Se prefacea ca il poarta in suturi pana la poarta! Dar se jucau, nu il lovea de fapt! Nu ai vazut ce amuzant era?!" Ei bine, vazusem intamplarea, insa nu si partea ei amuzanta. Cert era ca celor mici, acum, nu le iesea. Preluau un comportament validat de un adult ca fiind amuzant, si le iesea pe masura lor, nu pe masura adultului. Adica Tibi il lovea cu adevarat - mai mult sau mai putin din greseala - pe Mihnea, care nu se putea plange, caci ar fi insemnat ca nu are simtul umorului.
Si uite asa, copiii nostri isi exploateaza potentialul devastator din ei: de abuzator si de victima. Doar asa au vazut la un adult! Atunci cand dascalul intervine, tonul lui trebuie sa fie dintre cele mai alese, astfel incat sa invalideze comportamentul, fara insa a discredita modelul - respectiv, bunicul cu pricina. Si pentru ca nici noi, pedagogii, nu suntem cei mai plini de har intotdeauna, iar micutii au adeseori un gust pentru joaca masochista (a se vedea desenele Tom si Jerry), un astfel de episod se poate solda cu: "Ne place! Esti o rea! Vai, ce nesuferita! Nu intelegi jocul. Nu ne lasi sa ne jucam."
Dragi parinti, va cerem ajutorul. Ati observat satisfactia pe care o au copiii in a testa limitele si mai ales in a le incalca pe cele difuze. Situatiile ambigue si contrazicerile sunt placerea lor. Dezbat, negociaza, emit judecati, trec imediat la fapte atunci cand vad ca si o persoana investita cu autoritate (un adult, mai ales) a incalcat o limita. Profita imediat de situatiile in care vad ca "au acoperire" sa faca ce "nu se face". Tocmai de aceea, vocea dascalilor poate sa nu fie suficienta. Au nevoie de o pregatire prealabila, de o punere in tema, inca de acasa, din partea parintilor (adultii "forte", cei aflati in topul ierarhiei pentru un copil). Va rugam, asadar, asezati-va alaturi de copil si spuneti-i ca nu tot ceea ce aude si vede la scoala este demn de urmat. Adultii din jurul lor au intentii bune, dar pot gresi! Daca nu este sigur de un anumit comportament observat, sa intrebe si pe altcineva. Daca primeste raspunsuri diferite, sa vina la dumneavoastra pentru lamuriri. Dar odata ce un comportament se dovedeste controversat si exista cel putin un dascal care il contesta, sa renunte la el, pana cand se lamureste alaturi de parinti. Uneori, copiii au o intuitie clara ca un lucru este sau nu este bun. Dar faptul ca observa un adult facandu-l le da peste cap sistemul de valori si atunci au nevoie de putina consiliere din partea cuiva in care au incredere mai multa.
La fel, cand vine vorba de copii. La scoala se aduna copii din diverse medii sociale, din diverse familii, cu obiceiuri de toate felurile. Pana cand o clasa de copii se omogenizeaza sub aspectul valorilor, al regulilor, al aspectelor morale, poate dura mult timp. Coloana vertebrala a caracterului se intareste incet-incet. Copiii au ocazia in fiecare zi sa filtreze noi lucruri si sa testeze noi limite. Intr-o zi ca oricare alta, numai ce aud printre copii cateva versuri: "Pentru tara si popor / Eu raman in **** gol..." De unde?! Un baietel le auzise acasa, i le spusese tata in gluma. S-au lipit de mintea lui si le-a "scapat" la scoala, unde i-au molipsit instant pe colegii lui. O adevarata epidemie de "Pentru tara si popor..."
- Bine. Atunci, stiti ce vom face in dupa-amiaza aceasta?, ii intreb, invinsa.
- Pai... Discutam despre cuvinte urate?
- Nu. Invatam poezii.
- Oh, nuuuuuuuu!!!
Si asa, s-a auzit mai rar refrenul, in acea zi. Dar a durat o saptamana sa i se duca farmecul de tot. Tocmai pentru astfel de motive copiii trebuie sa inteleaga, din vocea comuna a parintilor si a pedagogilor, ca nu tot ceea ce aud si vad la ceilalti copii este demn de preluat. Va rugam, repetati-le acest lucru...
Citeste mai departe!
