Durerile de cap
Deşi, de regulă, cefaleele uşoare se rezolvă prin automedicaţie (că nu e om să nu fi înghiţit o aspirină), acestea pot trăda şi procese patologice serioase, de origine intracraniană sau extracraniană. Mecanismul prin care se produc aceste dureri este foarte divers. Astfel, inflamaţia sinusurilor, tumorile cerebrale, contracţiile susţinute ale muşchilor cranieni, compresiunea unor nervi, iritaţia meningeală, stările febrile, efortul prelungit pot genera dureri spontane ale extremităţii cefalice. La toate acestea se adaugă şi o cefalee de tip special, cu caracter familial, pulsatilă, asociată cu manifestări digestive şi oculare, numită migrenă. Migrena cuprinde aproximativ 10% din totalul cefaleelor, fiind mai frecventă la femei decât la bărbaţi şi însoţindu-se deseori de o aşa numită aură, perioadă care precedă durerea şi în care pacienta poate prezenta tulburări de vedere (puncte strălucitoare care traversează câmpul vizual) sau lipsa vederii în anumite zone ale câmpului vizual. Durerile se instalează apoi brusc, frecvent unilateral, uneori însoţite de greţuri şi vărsături, pulsatile, putând dura de la câteva ore la câteva zile. Izolarea într-o cameră liniştită, cu lumină redusă şi un somn profund, determină calmarea şi îndepărtarea crizei. De regulă, migrena debutează la pubertate, se agravează în timpul vieţii active şi se atenuează după sarcină sau în jurul menopauzei. Este interesant că, în general, migrenele nu au o cauză organică, iar în 50% până la 90% din cazuri pare a fi ereditară. Criza migrenoasă poate fi declanşată de factori foarte variaţi, cum ar fi: lumina intensă, zgomotul, modificări de presiune atmosferică, unele tipuri de alimente şi medicamente, anxietatea, fumatul, febra sau apropierea ciclului menstrual.
Tratamentul cefaleelor este diferit în funcţie de tipul lor. Astfel, cefaleele nonmigrenoase, cum ar fi cefaleea prin tensiune nervoasă şi musculară, beneficiază de medicaţie antiinflamatorie nesteroidiană (paracetamol, acid acetilsalicilic, naproxen, nimesulid, diclofenac, ketoprofen şi altele). Migrena se tratează însă cu aşa-numiţii derivaţi de ergot (tartrat de ergotamină, oral sau rectal, sau dihidroergotamină, injectabil sau sub forma unui spray nazal). Mai nou, se utilizează în terapia migrenelor substanţe numite triptani (sumatriptan, zolmitriptan, rizatriptan şi altele), substanţe care ameliorează durerea la aproximativ 75% din pacienţi. Seria substanţelor antimigrenoase este mult mai mare, cuprinzând şi beta blocante (propranolol şi derivaţi), antidepresive triciclice (amitriptilina şi derivaţi), inhibitori de canale de calciu (nifedipin şi altele asemănătoare), toate acestea fiind utilizate şi pentru terapia profilactică a durerii.
În ultimul timp se încearcă şi un tratament nonfarmacologic al migrenei, prin metodă de training autogen, prin biofeedback, metodă la care modul de acţiune este deocamdată necunoscut. Este bine însă ca pacienţii migrenoşi, care fac crize declanşate de substanţe alimentare, să evite brânzeturile fermentate, alimentele cu conservanţi, ciocolata şi cafeina.
Ne doare gâtul!
Odată cu venirea iernii şi amplificarea infecţiilor virale, atât copiii, cât şi adulţii se plâng frecvent de dureri în gât. Persoanele sănătoase se infectează, de regulă, ca urmare a contactului în spaţii aglomerate cu persoane infectate care tuşesc şi strănută sau ca urmare a expunerii în încăperi sau în autoturisme în care funcţionează aerul condiţionat. Iniţial, bolnavul prezintă o senzaţie de uscăciune la nivelul gâtului, însoţită de înroşirea şi umflarea mucoasei faringiene, răguşeală, dureri la înghiţire şi, ulterior, dureri continue. Este bine de ştiut că infecţiile virale se complică cu infecţii secundare bacteriene în aproximativ 20% din cazuri. Simptomele durează aproximativ o săptămână şi, dacă sistemul imunitar reacţionează normal, fenomenele inflamatorii, adică roşeaţa, edemul, hipertermia şi, evident, durerea se vor atenua până la dispariţie. Durerea se produce atât prin iritarea terminaţiilor nervoase cauzate de substanţele generate de către fenomenul inflamator, cât şi prin acumularea de lichid în zonă, acumulare care produce un grad de presiune asupra nervilor care, peste un anumit prag, se va transforma în excitaţie dureroasă.
Tratamentul este, de regulă, început cu substanţe decongestionante, cum ar fi Strepsils (flurbiprofen), Halls sau Tantum verde, substanţe care calmează iritaţia şi răguşeala. La acestea se adaugă, uneori, badijonări cu anestezice locale şi antiinflamatoare nesteroidale, cum ar fi paracetamolul, ketoprofenul, ibuprofenul şi altele. De cele mai multe ori, aceste administrări combinate şi cu inhalaţii sunt suficiente pentru a îndepărta iritaţia faringiană şi durerile. Dacă, însă, după cinci-şase zile de tratament se observă instalarea unei infecţii secundare bacteriene, atunci trebuie apelat la un medic, pentru a se prescrie un tratament cu antibiotice. În acest caz, durerea va dispărea abia după ce antibioticele îşi vor fi făcut efectul.
Evident, durerea în gât poate avea şi alte cauze decât cele prezentate mai sus, dar, în acest caz, nu este indicată o automedicaţie de durată, ci este necesară o consultaţie medicală pentru determinarea cauzelor care au determinat apariţia durerii şi instituirea unui tratament adecvat.
Ne dor dinţii!
În viaţa de toate zilele rar întâlneşti un om care să nu fi experimentat cel puţin o dată în viaţă o durere de dinţi. Dacă ne gândim, însă, la erupţiile primei dentiţii, am putea spune că toţi am avut parte, mai mult sau mai puţin conştient, de această reacţie neplăcută. Dacă la toate acestea se mai adaugă pentru cei care au ajuns în cabinetele stomatologice şi amintirea frezei dentare, atunci e lesne să ne imaginăm atitudinea semenilor noştri faţă de durerea de dinţi şi de inevitabila întâlnire cu stomatologul.
Evident, fiecare persoană percepe durerea în felul ei, deoarece fenomenul dureros este complex şi nu cuprinde numai durerea ca atare, ci şi reacţia emoţională de frică. Interesant, însă, frica favorizează eliberarea unor substanţe numite endorfine, care pot avea un efect analgezic temporar. Aceasta explică dispariţia bruscă a durerii dentare în sala de aşteptare, ca o consecinţă a anxietăţii care se amplifică din cauza aşteptării şi eventual discuţiei cu ceilalţi pacienţi. Din păcate, acest efect analgezic dispare destul de repede, durerea revenind uneori chiar mai intens. Ca urmare a aşteptării îndelungate în cabinetul stomatologic, atât pacientul adult, cât şi copiii îşi focalizează atenţia pe stimuli ai fricii, ceea ce determină şi o creştere a tensiunii musculare, care contribuie la amplificarea durerii. Durerea, la rândul ei, amplifică frica, mai ales la pacientul dominat de experienţe anterioare negative, ceea ce determină o atitudine de evitare sau de respingere. Nu sunt rare cazurile în care pacienţii care aşteaptă rândul la dentist se ridică şi fug când se apropie momentul în care ar trebui să dea ochii cu acesta.
Cum combatem durerea dentară
Cauzele durerii dento-maxilo-faciale sunt multiple, dar cele mai frecvente sunt cele din caria simplă, din distrofiile dentare, durerea pulpară, parodontală şi durerea musculoscheletală. Un aspect particular îl prezintă durerile postextracţie, precum şi durerea iatrogenă (provocată de pacient sau de medic) prin periaj brutal şi excesiv, prin frezare şi şlefuire dentară, prin aplicare incorectă de plombe provizorii sau de preparate antiseptice. Indiferent de cauza durerii, ea trebuie combătută rapid şi corect. Managementul durerii se bazează pe trei secvenţe, şi anume:
- managementul comportamental propriu-zis, realizat prin optimizarea comunicării medic-pacient;
- prevenirea şi controlul reacţiei emoţionale de frică prin audioanalgezie, sugestie, psihoterapie de relaxare, dar şi prin farmacoterapie cu anxiolitice, anestezice locale şi chiar generale (protoxid de azot);
- managementul terapeutic de specialitate propriu-zis al afecţiunii algogene.
Ţinând seama de cele prezentate mai sus, legate de componentele durerii în stomatologie, am putea menţiona îndemnul unui autor recunoscut în domeniu, care scria:
Tratează mai întâi frica şi apoi durerea va fi o problemă minoră !“.
(prof. univ. dr. Ostin C. MUNGIU)
