La 50 de zile de la Învierea Domnului sărbătorim marele praznic al Pogorârii Duhului Sfânt, numit în popor È™i Duminica Mare. În această zi, în Bisericile noastre sunt binecuvântate ramurile de nuc È™i tei, ca simbol al limbilor de foc care s-au pogorât peste ucenici în ziua Cincizecimii.
În Duminica Rusaliilor, la finalul Sfintei Liturghii, este săvârÈ™ită o slujbă specială - „Vecernia plecării genunchilor”, numită astfel deoarece atât slujitorii Bisericii, cât ÅŸi credincioÅŸii, îngenunchează. Știm că SfinÅ£ii PărinÅ£i au interzis îngenuncherea atât în ziua Învierii, cât ÅŸi în perioada postpascală, însă plecarea genunchilor din ziua Rusaliilor este justificată deoarece arată starea de smerenie ÅŸi de rugăciune stăruitoare necesară pentru a fi vrednici de Pogorârea Sfântului Duh.
În cadrul acestei slujbe sunt citite ÅŸapte rugăciuni de binecuvântare a ramurilor verzi de tei sau nuc, care se impart, apoi, credincioÅŸilor ÅŸi care simbolizează darurile cele bogate ale Sfântului Duh. Rânduiala de binecuvântare se încheie prin stropirea ramurilor cu aghiasmă mică în faÅ£a Sfintelor UÅŸi, preotul rostind:
„Se binecuvântează ramurile acestea cu harul Preasfântului Duh È™i prin stropire cu această apă sfinÈ›ită, în numele Tatălui È™i al Fiului ÅŸi al Sfântului Duh, acum È™i pururea È™i în vecii vecilor. Amin!”.
Obiceiul binecuvântării ramurilor se întâlneÅŸte nu doar în Biserica noastră, ci È™i la Ierusalim, Constantinopol sau în Damasc È™i are ca fundament scripturistic evenimentul descris în cartea „Faptele Apostolilor”:
„Åži din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, ÅŸi a umplut toată casa unde ÅŸedeau ei. Åži li s-au arătat, împărÅ£ite, limbi ca de foc ÅŸi au ÅŸezut pe fiecare dintre ei. Åži s-au umplut toÅ£i de Duhul Sfânt ÅŸi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (Faptele Apostolilor 2, 4).
TradiÈ›ia creÈ™tină a ales ramurile de tei È™i nuc deoarece acestea redau cel mai bine forma limbilor ca de foc prin care s-a arătat harul Duhului Sfânt lucrător în ucenicii lui Hristos, trimiÅŸi de El să bine-vestească Evanghelia Sa în toate limbile lumii.
Liturgistul Badea CireÈ™anu notează, în volumul „Tezaurul liturgic al Sfintei Biserici creÅŸtine ortodoxe de Răsărit”, că în È›ara noastră s-a păstrat din vechime „obiceiul strămoÅŸesc ÅŸi foarte frumos de a se împodobi în această zi casele creÅŸtinilor, uÅŸile ÅŸi porÅ£ile lor, cu ramuri de jugaÅŸtri (n.n. un fel de arÈ›ar cu scoarÈ›a roÈ™iatică, cu lemnul alb È™i tare, bun pentru confecÈ›ionat juguri), salcie ÅŸi alÅ£i arbori înfrunziÅ£i. Această împodobire închipueÅŸte speranÅ£a în belÅŸugul ÅŸi norocirea anului agricol. VerdeaÅ£a este totdeauna icoana bucuriei, iar uscăciunea însemnează sărăcie, întristare ÅŸi peire”.
Având în vedere că aceste ramuri poartă binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului, cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul românesc, gospodarii păstrează ramurile chiar È™i după ce se usucă, împodobind cu ele nu doar uÅŸile sau ferestrele caselor, ci È™i icoanele.
Este trist faptul că unii dintre creÈ™tini scot acest obicei specific sărbătorii Rusaliilor din sfera tradiÈ›iei È™i îl îmbracă într-un „veÈ™mânt al miraculosului”. Astfel de atitudini È™i false pietăți sunt departe de trăirea creÈ™tină autentică a praznicului Pogorârii Duhului Sfânt. În această zi noi nu cinstim crengile de tei sau nuc, ci Îl avem în centru pe Duhul Sfânt, „apa cea vie” care se coboară ÅŸi sfinÅ£eÅŸte Biserica.