Pentru a se putea deschide uşile, trebuie ca toţi să facă un pas înapoi.
Pas pe care nimeni nu vrea să îl facă primul.
E o problemă de viaţă ori de moarte. Pentru că cei care sunt foarte aproape de uşa ce i-ar salva depind de cei din spate. Dacă cei din spate nu vor face pasul înapoi, oricât de aproape de salvare s-ar afla primii, vor fi striviţi. Şi, chiar dacă au soluţia, dacă vor să facă ei pasul înapoi, nu pot din cauza presiunii imense a celor din spate.
Cei din spate nu vor face pasul pentru că sunt prea aproape de flăcări şi prea departe de ieşire. Cred mai mult flăcărilor şi morţii decat celui care, în faţă fiind, le promite că dacă vor face un pas înapoi vor fi salvaţi. Şi nu vor face pasul!
Nu poţi să îi judeci pe niciunii. Cei din faţă se gândesc, desigur, la salvarea lor. Dacă vor putea deschide uşile vor fi primii salvati. Cei aflaţi în spate trăiesc şi apăsarea flăcărilor şi aşteapta ca cei din faţă să se descurce singuri şi astfel să îi salveze şi pe ei. Probabil. Apar de aici alte şi alte imagini, alte şi mereu alte gânduri. Şi vocea unui supravieţuitor din Colectiv: "Care a fost mai tare trăieşte!".
Dar ochiul minţii reţine mai ales următoarea imagine: uşile se deschid DOAR spre interior! Şi dacă se vor deschide, ne vom salva şi noi şi ei...
UŞA aceea rămâne prea mult închisă. Pentru că ne temem de puhoiul de suflete care ne-ar putea invada, în căutare de sprijin, pentru că ne simţim bine aşa, culcuşiţi în noi înşine, şi nu ne gândim o clipă că într-o zi s-ar putea să fim pârjoliţi de flăcări. Uşa aceea închisă ne apără de suferinţa aproapelui, uşa aceea ne face să spunem prea des "Nu e treaba mea". Ce învăţăm din moarte? Ce învăţăm din suferinţa şi disperarea părinţilor desfrunziţi atât de crunt?
Suferinţa ne face să ne gândim mai responsabil la ce putem face şi nu facem în VIAŢĂ, nu în moarte.
Mă întorc doar la poveştile ultimelor zile. La vizita pe care am făcut-o unei mame de copil cu autism şi la frigiderul ei adâncit ca un cofraj de ouă: e locul unde pruncul ei dă cu capul în desele momente de criză. Acolo, pe frigider, se vede, dar dacă pereţii ar vorbi…
Apoi la lacrima de mamă pe care am fotografiat-o, cu indecenţă jurnalistică. Copilul ei are 6 ani, e autist. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă aceşti şase ani! Acum a fost la comisie, cu speranţa că miile de ore de tratament au lăsat ceva în urmă. Verdictul comisiei a fost peste puterea mamei de suportabilitate : autismul a devenit sever. "Trei oameni nu îl pot ţine", îmi spune mama."Nu vreau decât să pot merge şi eu cu copilul pe stradă, să pot intra într-un magazin...". Singura ameliorare pe care a simţit-o la copilul ei a fost când – cu eforturi financiare imense – l-a dus pe micuţ undeva în ţară, unde este o cameră multisenzorială.
De asta au nevoie mare de ajutor, de asta, învăţând din durere, ne vom salva copiii în viaţă, ca să nu îi plângem în moarte.
"Nu am, Moarte, cu tine nimic", zicea Vieru...
"Nu frică, nu teamă-
Milă de tine mi-i.
Că n-ai avut niciodată mamă.
Că n-ai avut niciodată copii".
Dacă vreţi să fiţi alături de aceste mame, de aceşti copii, implicaţi-vă! Au nevoie de sprijin pentru a realiza la Botoşani acea cameră multisenzorială care ar face viaţa mai uşoară unor suflete atât de chinuite. Nu vă îndemn decât să deschidem la timp uşa spre interior!
Donaţiile sunt extrem de simplu de făcut! În aceste zile, trei mari alergători din România participă la cursa 1000km Balkan Charity Challenge, un eveniment aflat la a patra ediţie, un duatlon pe distanţa Bucureşti-Sofia, Sofia-Bucureşti.
Proiectul privind realizarea camerei multisenzoriale la Botoşani se află pe site-ul evenimentului, iar alergătorii Radu Preda, Iulian Rotariu şi Victor Vlad s-au înscris în această cursă pentru a susține cauza copiilor din Botoşani și a aduce visul cât mai aproape de realitate.
PUTEŢI DONA intrând pe link-urile de mai jos:
IULIAN ROTARIU AICI
RADU PREDA AICI
VICTOR VLAD AICI
Cititi si Alergători la 1000km Balkan, pentru copiii cu autism din Botoşani: "Cu o pereche de adidasi potriviti poti cuceri lumea!" VEZI cum poţi face donaţii!
