Mădălina Sobaru, soţia electricianului care a sărit de la balconul Parlamentului, povesteşte despre fiul lor autist şi despre cum te poate aduce sistemul la disperare.

Mădălina şi Adrian Sobaru sunt doi părinţi ajunşi la capătul puterilor. Adi, cum îi spun prietenii, nu vrea să vorbească momentan cu nimeni pentru a clarifica de ce a făcut gestul ex­trem de a se arunca de la balcon în prag de Sărbători. Spune că aşteaptă să se facă bine întâi şi că abia apoi se va ocupa de restul. Mădălina, soţia sa, stă alături de el în spital, îl ajută să mă­nânce şi îi alungă gân­du­rile negre. Fe­meia a acceptat să vorbească, în ex­clusivitate pentru Jurnalul Na­ţi­o­nal, despre cum lupta cu autismul într-o ţară handicapată i-a transformat în doi părinţi cu sufletul carne vie.

Unii au spus că Adi a vrut să-şi ia viaţa pentru că nu-i mai ajungeau banii. Alţii au zis că problemele fiului l-au adus aici. Au existat şi voci care au vrut să acrediteze ideea că omul n-ar fi în toate minţile. Adevărul nu e atât de simplu. Povestea familiei Sobaru poate fi, din păcate, povestea oricărei familii obişnuite din Ro­mâ­nia. El, electrician la TVR, ea – secre­tară la o şcoală din Bucureşti. Doi copii, un băiat şi o fată. Unul dintre ei – autist. Din acest punct, povestea lor a acumulat doar neputinţă, frustrare şi teama de viitor. Căci toate uşile speranţelor li s-au închis una câte una.

În seara de 22 decembrie, de ziua soţiei, Adi i-a adus acesteia un trandafir roşu. A doua zi, când urma ca Mădălina să meargă să-şi cumpere şi cadoul pe care şi-l alesese, s-a întâmplat. Fără nici un avertisment. Adi a decis să meargă la serviciu în locul unui coleg şi s-a aruncat de la un balcon în timp ce premierul Emil Boc îşi începea discursul.

Călin, băiatul lui autist, are 15 ani. E pasionat de calculatoare, de maşini şi de enciclopedii. E el însuşi o enciclopedie la care apelează toţi din fa­mi­­lie atunci când au vreo nelămurire. Pe 23 decembrie învăţa poezii de pe internet cu surioara sa, pentru a i le spu­ne lui Moş Crăciun în Ajun. La te­levizor, imaginile rulează obsesiv pe aceeaşi secvenţă: un bărbat care sare cu braţele desfăcute dintr-o lojă. Din nou, la nesfârşit. Se află că bărbatul e electrician. Se spune că lucrează la TVR. Câteva minute mai târziu, Călin aude numele tatălui său rostit de nişte necunoscuţi care-l privesc din ecra­nul televizorului (Apoi, şi numele copilului va fi rostit, răspicat şi întreg, graţie servilismului celor de la DGASPC Sector 2, care au uitat să protejeze identitatea unui copil cu dizabilităţi). "S-a uitat singur la ştiri şi a văzut imaginile în care tatăl lui a sărit de la balcon. A rămas împietrit o vreme, dar n-a zis nimic. Într-un final, m-a întrebat cum mai poate veni Moşul dacă tati e în spital", spune Mădălina Sobaru, în cele câteva minute cât s-a putut dezlipi de lângă patul soţului său.

La spital, salonul lui Adi încă e păzit permanent de un angajat al spitalului. Mădălina are tot timpul ochii zâmbitori. Doar când o întrebi de ce crede că soţul său a luat această de­ci­zie, se întunecă şi nu vrea să răs­pun­dă. Ştie bine de ce, dar preferă să-şi lase soţul să vorbească despre asta când el va fi mai întremat. Dez­vă­luie puţin din problemele familiei şi spune că, în ultima vreme, Adi era foarte afectat de involuţia băiatului. "De un an şi ceva, Călin a trecut printr-o perioadă negativă. I-am schimbat şi tratamentul, sperând că va fi mai bine, dar a devenit violent. Băiatul merge la o şcoală specială, iar din clasa a IX-a colegii lui, care aveau afecţiuni mai puţin grave, au mers la şcoli de meserii. El a rămas cu cei cu probleme grave şi nu a mai făcut nici un progres. Totul costă, doctori, şcoală, tratament. Nimic nu se poate face fără să dai bani", spune Mădălina Sobaru.

Povestea lui Călin e povestea multor copii cu autism. La vârsta de 4 luni, după un vaccin, băiatul a făcut o semipareză. Îşi chircea o mânuţă la spate şi devenise mai puţin receptiv. Cu timpul, problema fizică s-a ameliorat, dar la 2 ani, doctorii i-au pus diagnosticul de autism. Acum 15 ani, nici nu prea se auzise de aşa ceva, astfel că părinţii au urmat cercul vicios al pasării problemei. Doctori peste doctori, spitale, diagnostice care mai de care. La un moment dat, culmea diagnosticului a fost atinsă de un doctor care i-a spus mamei că băiatul are capul prea mare. Au urmat apoi centrele, ONG-urile. La unul dintre centrele în care Călin a stat o perioadă, îngrijitoarele stăteau de vorbă într-un colţ toată ziua şi copiii erau lăsaţi de capul lor. Timp preţios scurs în zadar. Un tratament (medicamentos) recomandat de un doctor a făcut ca, în jurul vârstei de 4 ani, Călin să aibă un progres uimitor. A învăţat să citească, socializa cât de cât. Dar când a fost vorba să fie primit la o grădiniţă normală, iar mama se sim­ţea datoare să le spună educatoarelor de afecţiunea copilului său, toată lumea refuza să-l primească. "Avem prea mulţi copii" sau "nu ne asumăm responsabilitatea" erau printre scuzele cel mai des întâlnite. "Am încercat şi prin relaţii, am stat şi la uşile directorilor să-i conving. Nu mi l-au primit", povesteşte Mădălina.

 

(Material complet pe jurnalul.ro)