Moacyr Barbosa Nascimento a fost unul dintre cei mai buni portari ai generaţiei sale (spun unii că ar fi fost chiar cel mai bun), dar a rămas cunoscut pentru golul primit în finala Cupei Mondiale din 1950, pe care Brazilia a pierdut-o pe teren propriu în faţa Uruguayului. O tragedie sportivă de care brazilienii îşi amintesc şi în prezent şi pentru care, nedrept, Barbosa a fost considerat principalul vinovat tot restul vieţii sale.
"În Brazilia, pedeapsa maximă cu închisoarea este de 30 de ani. Dar încarcerarea mea durează de 50 de ani", spunea fostul portar într-un interviu din 1999, cu un an înainte de a muri. Este cea mai cunoscută şi cea mai folosită declaraţie a sa atunci când i se spune povestea.
O poveste tristă, a unui om care a plătit singur pentru o vină care nu-i aparţine. Nu i s-a permis niciodată să lase în urmă momentul 1950 şi a fost obligat să fie personajul principal al unei drame care a scos la iveală partea urâtă a pasiunii uriaşe pe care brazilienii o au pentru fotbal.
Cel mai talentat portar brazilian al anilor `40 şi `50
Barbosa s-a născut pe 27 martie 1921, la Campinas, în sud-estul statului Sao Paulo. A început fotbalul ca atacant, la o obscură echipă locală, şi se întreţinea lucrând într-o uzină chimică. A intrat în poartă din întâmplare, după ce goalkeeperul formaţiei pentru care evolua s-a accidentat înaintea unui meci şi nu a putut juca. Nu a mai ieşit niciodată dintre buturi.
Talentul său a fost evident de la primul plonjon pe care l-a făcut. Era născut pentru acest post. Avea "picioare cu arcuri" şi era un "om senin şi sigur pe sine, care transmitea încredere echipei, şi a continuat să fie cel mai bun până la retragerea de pe gazon, mult timp după aceea, pe când trecuse de 40 de ani. În atâţia şi atâţia ani de fotbal, Barbosa a apărat cine ştie câte goluri, fără să rănească vreodată un atacant", sună caracterizarea pe care i-a făcut-o Eduardo Galeano, în "Fotbalul, lumini şi umbre".
În 1945, a venit şi momentul marelui salt al carierei, fiind cumpărat de Vasco da Gama, unde va rămâne mai mult de un deceniu. Nu i-a luat mult să devină popular printre fanii noii sale echipe, care erau încântaţi de stilul său spectaculos şi curajos. A prins şi o generaţie de excepţie, alături de Danilo, Chico, Friaca sau Ademir, care a reprezentat baza naţionalei din 1950 şi care a rămas în istorie ca "Expresul victoriei".
"A schimbat felul în care portarii brazilieni jucau. În acea eră, raza de acţiune a portarilor era redusă la careul de şase metri. Dar el domina întregul careu. Ieşea din poartă şi respingea cu mâinile, cu piciorul, în orice fel putea, nu conta. A fost un deschizător de drumuri", a povestit Carlos Alberto Cavalheiro, unul dintre foştii coechipieri ai lui Barbosa.
Citeste mai departe
