Nu m-aş fi ruşinat nici dacă eram indiancă sau mexicană. Pentru că a te naşte într-un loc de pe planetă e doar un fapt geografic, iar ruşinea, ca şi mândria sunt nişte sentimente nejustificate.

De locul de naştere poţi fi avantajat sau dezavantajat. Dacă te naşti într-o ţară în care n-ai văzut niciodată nici apa – cea de băut, nu marea - eşti dezavantajat. Dacă te naşti într-o ţară care are de toate, eşti avantajat. Desigur, şi avantajul ăsta poate deveni dezavantaj, dacă toţi, de la opincă până la vlădică, îşi bat joc de toate averile pe care le are pământul pe care ai avut şansa să te naşti şi de toate lucrurile pozitive pe care unii le fac, sau măcar încearcă să le facă.

Deci nu mi-e ruşine că sunt româncă, dar mi-e ruşine de ruşinea pe care NU o au unii români, indiferent că e vorba de românii din Italia – sau de aiurea – sau că e vorba de românii din România.

Povestea de astăzi este despre un român care a vrut să facă o faptă bună. Din obişnuinţă, omul nostru (care vrea să rămână anonim, pentru că nu vrea să-şi facă nici un fel de "campanie") trimitea, pe banii proprii, ajutoare în România. Doar că, într-o zi, "o păsărică" i-a şoptit că ceea ce trimitea el nu ajungea la cei interesaţi, ci se vindea. Frumos, nu-i aşa? Pe mine nici nu mă miră, ştiu destule cazuri cu ajutoare trimise de românii din Italia şi aruncate pe câmpuri sau împărţite între rude, în loc să fie date celor care aveau nevoie.

Prietenul nostru, vă daţi seama, s-a simţit înşelat, dezamăgit, aşa că a decis că mai bine face donaţia către o familie nevoiaşă cu copii mici din Italia. Zis şi făcut: pune omul un anunţ pe Facebook şi, după o zi şi jumătate, iată că apare şi pretendenta. Fericit că şi-a găsit familia nevoiaşă, amicului nici măcar nu-i trece prin cap să culeagă niscaiva informaţii despre acea familie, aşa că stabileşte în timp record data şi ora întâlnirii cu pretedenta.

Doar că încep să se sesizeze persoane care o cunoşteau şi ştiau că nu numai nu ar fi nevoiaşă, ci şi ca ea ar trebui să-i ajute pe nevoiaşi, fiind într-o asociaţie de…. voluntariat. Trec peste alte amănunte, pentru că sunt sigură că oricum doamna în cauză se va recunoaşte şi, sper, se va ruşina, măcar cu efect întârziat. Desigur, există şi riscul ca în această poveste să se recunoască mai mulţi.

Iar omul nostru cu suflet mare a căzut din lac în puţ. Cu toate acestea, nu va înceta să facă un bine, atunci când va putea. Păcat că, în povestea asta, pe un taler al balanţei avem un om cu suflet mare, care face un bine în mod dezinteresat, pe cealaltă avem o profitoare fără scrupule.

Scorul final: 1-0 pentru neruşinaţi. Dar povestea continuă…

(Irena Cara, gazetaromaneasca.com)