Cristi are o voce care te furnică la suflet. Se piteşte în sunetul chitării, iar colindul se face stol de îngeri, sub privirile uimite ale zecilor de oameni care îl ascultă. Predă muzica în viaţa de zi cu zi, dar cea mai frumoasă oră nu e la catedră, ci acolo, în mijlocul uimirilor. Marian putea deveni un strălucit medic veterinar, dar în timpul facultăţii mintea s-a prăbuşit într-un neant parcă nedesluşit nici sieşi. Loredana s-a oprit şi mai devreme, Dumnezeu i-a "năucit" trăirile pe când era încă elevă, având cu ea planuri parcă mai măreţe: să cânte celor năpăstuiţi. Liviu se afundă şi el în cântec, şi o face cu dăruire, cu aerul profesionist al celui care ştie care îi este menirea (urmează şi cursuri de canto!). Mihaela şi Ana sunt "îngeriţe", duhul bun al fiecăruia dintre cei adunaţi în sala nu prea mare de la Secţia 6 Cronici.
Marţi, la secţia 6 Cronici a Spitalului Mavromati (secţie ce funcţionează astăzi în Parcul Tineretului, de când a preluat întregul efectiv de bolnavi psihic de la Vârfu Câmpului) s-a umplut de bucurie, voie bună, colinde, emoţii peste măsură. Momentul a fost posibil graţie unei tradiţionale colaborări dintre Centrul de Sănătate Mintală şi Secţia de Psihiatrie (Ergoterapie şi Terapie Ocupaţională), din cadrul Spitalului Mavromati.
Ne este greu să îi privim, uneori dintr-un disconfort psihic sau vreo estetică afectivă. Poate şi spaima că într-o zi am putea fi în locul lor, poate şi chinul că mâine propria mamă, fratele, sora sau iubita ar putea cădea în hăul nesfârşit al minţii. Dar vederea lor ne este necesară tuturor, pentru că ne învaţă lecţia toleranţei, a înţelepciunii sufleteşti. Privindu-i, înţelegem mai bine deşertăciunea eclestiastului, devenim stăpâni pe clipa ce trece, ne reevaluăm priorităţile vieţii de zi cu zi.
Sunt deschişi la inimă, bucuroşi de orice chip nou, venit din "lumea de afară". O lume care îi sperie, dar pe care nu şi-o doresc prea tare. Acolo, afară, este lumea care îi judecă pentru păcate pe care le-au săvârşit sau nu. Acolo, la marginea societăţii, cum obişnuim să spunem, aceşti oameni îşi trăiesc propria lume, îşi locuiesc singuri tragediile de zi cu zi. Unii îşi mai amintesc de copii, de părinţi. Alţii sunt singuri cât lumea. Niciunul, însă, nu uită de Dumnezeu. De îngeri, de Moş Crăciun. Colinde, sunet, lumină de artificii sau pur şi simplu o atingere de mână. Acestea sunt bucuriile care le scotocesc zâmbetele şi le transfigurează chipul.
Şi nu poţi să nu te prinzi de un capăt de lacrimă privindu-i acolo, îmbrăţişaţi în bucuria lor. Ţi se zbate fiecare bucăţică de stomac în faţa privirilor care înfloresc atunci când ţin în mână artificiile aprinse. Bucurie copilărească, fericire primară, trăire autentică. Uman. Totul este brut, în forma lutului curat înainte de a deveni ulcică din care să te adapi.
Marţi, în sala mică de la Secţia 6 Cronici s-au cântat colinde. S-au spus poezii. S-a dansat, s-au făcut fotografii. Nici măcar Moş Crăciun nu a tulburat prea tare tihna, a stat cuminte pe un scăunel, aşteptând să vină momentul împărţirii darurilor.
"Am vrut să le oferim câteva clipe de bucurie. Să simtă spiritul Crăciunului, să trăiască împreună vestea Naşterii Domnului. Pentru noi au fost momente foarte frumoase, ne-am simţit extraordinar, iar gazdele s-au mobilizat şi ne-au primit minunat", spune Aida Şuşter, instructor Ergoterapie şi Terapie Ocupaţională, din cadrul Secţiei de Psihiatrie.
Ne-am obişnuit să îi numim "nebuni", deşi vorba doare, acuză fără să vindece. Aşa cum, deseori, ne numim şi între noi astfel, ca forme iresponsabile de jignire. Auzim şi vedem pe forumuri: "nebun", "handicapat"... Ar trebui să mergem în mijlocul lor pentru a înţelege cine suntem noi în raport cu ei. Ar trebui să ne măsurăm cu ei nu la minte, ci în bogăţie sufletească. Cine crede că este mai presus de fiecare dintre ei?
Să citim şi să recitim mai des poemul excelent scris de un mărturisitor creştin, Demostene Andronescu, fost deţinut în puşcăriile comuniste, un poem - "Nebunul" - din care voi reda aici finalul: "..da sunt nebun, dar lume, dacă/ N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,/ Ţi s-ar usca şi ramuri şi tulpină/ De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină/ Şi-ai fi de tot comună şi banală/ Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală/ Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii/ De n-ar muri în locul lor nebunii".
