Vreţi o inimă, un ficăţel, poate o pereche de plămâni proaspeţi şi sănătoşi? Cumpăraţi cu încredere. Marfă garantată!", turuia un vânzător pirpiriu de câte ori trecea prin faţa tarabei lui un potenţial client. Omuleţul, cam precipitat şi nerăbdător, îşi freca întruna mâinile cu mănuşi chirurgicale. Nu avea ochi decât pentru "marfa" lui din galantar, o ladă din sticlă, ermetică, în interiorul căreia era creat artificial un organism uman, viabil, conectat la un dispozitiv-minune, unde erau menţinute în viaţă organele interne, scoase la vânzare. Oferta cuprindea "produse" de la donatori din ţară, dar şi din străinătate. Pe un panou electronic, lângă preţ şi termenul de valabilitate, se specificau câteva date medicale şi ţara de provenienţă. Donatorul era întotdeauna trecut sub anonimat.
Cumpărătorii (bolnavi, se înţelege), cei care se puteau deplasa, erau însoţiţi de medicii lor. De regulă, cei care făceau "cumpărăturile" erau medicii, însoţiţi, după caz, de un membru al familiei pacientului. Oferta era diversă, vânzătorii, destui, adunaţi într-o hală, la intrarea căreia era scris îndemnul: "Alege-ţi o viaţă!". În fiecare zi, deasupra bazarului, implantat într-o grădină botanică, se ridica un nor alb, puternic mirositor, provenit de la cuptorul de incinerare din interior, unde se topea "marfa" nevândută, expirată sau vătămată din diverse cauze. Regulile erau conform legii şi moralei acelei lumi, ale căror principii erau tapetate pe pereţii interiori ai clădirii.
"A fost un coşmar. S-a terminat. Linişteşte-te!", o calma Radu pe soţia lui, Mirela, în dimineţile celei mai negre ierni din existenţa lor de până acum. Bolnavă de rinichi, femeia făcea dializă de cinci ani. După ce medicii au anunţat-o că i-au găsit un donator, Mirela Filimon se gândea doar la momentul operaţiei. Nu mai conta nimic, aproape că nici nu-şi mai vedea fetiţa, era paralizată de ideea morţii şi îşi dorea să trăiască, indiferent de preţul plătit. "Unde să mă duc, atât de tânără, departe de voi? Nu mi-a lipsit niciodată nimic, de ce tocmai acum să-mi fie refuzată viaţa? De ce eu? De ce acum?", striga disperată Mirela, bântuită, nopţi la rând, de coşmarul cu vânzătorul din piaţa de organe umane. Asemenea unei casete înregistrate, visul sinistru se derula în capul femeii nopţi întregi, iar finalul era întotdeauna acelaşi: nu-şi găsea niciodată rinichiul mult dorit. În mai puţin de două luni, realitatea avea să contrazică lumea fantasmelor plăsmuite în subconştientul bolnavei. Vestea existenţei unui donator compatibil i-a redat speranţa şi odată cu ea viaţa. Operaţia a fost grea şi recuperarea de durată. Astăzi, este bine, fizic, s-a îngrăşat chiar, însă sunt câteva întrebări care o frământă şi un glas al conştiinţei pe care nu-l poate ignora.
Sănătatea, această nepreţuită
"Înainte de operaţie, soţul meu a fost cel care l-a cunoscut pe Victor, donatorul meu. La un an după intervenţia chirurgicală, am vrut să-l cunosc şi eu, pentru că începusem să îmi pun tot felul de întrebări. Vroiam să mă asigur că omul care mi-a dat şansa să trăiesc este la fel de bine ca mine. Gândul că celălalt şi-a pus sănătatea în pericol, mai ales că ştiam sigur că e un donator viu, îmi dădea un sentiment de vinovăţie. Aşa am aflat că am cumpărat un rinichi de la un tânăr care şi l-a vândut pentru o bicicletă. Victor este, practic, un copil. Are 19 ani, iar…", încheie, brusc, Mirela şi lacrimile îi picură ploaie în mâinile tremurânde din poală.
Lui Victor nu îi este deloc bine. În primul rând că, la două zile după operaţie, medicii l-au externat, spre deosebire de Mirela care a fost spitalizată aproape două săptămâni. Lipsa celui de-al doilea rinichi a fost greu tolerată de organismul băiatului, pus în imposibilitatea de a mai face efort, vulnerabil la infecţii, cu imunitatea scăzută. Victor nu are o familie, este orfan. După ce şi-a cumpărat bicicleta pe care şi-a dorit-o atât de mult încât a plătit cu sănătatea lui, cu restul banilor a supravieţuit o vreme până când a ajuns la fundul sacului. A încercat să câştige o pâine cu propriile puteri. Pentru câteva zile a cărat lăzi într-un depozit de mărfuri, dar a renunţat pentru că efortul era prea mare şi durerile pe măsură. Nu a renunţat şi s-a apucat să spele parbrize la semafoare. O zi, două, trei, până când l-a depistat concurenţa, o gaşcă de indivizi care l-au ameninţat că îi scoate şi celălalt rinichi, pe gratis. A cerşit, dar a intrat repede în vizorul "profesioniştilor", oameni ai străzii din tată în fiu, fiecare cu influenţa sa teritorială.
Singur, fără nimic, Victor stă pe străzi, mănâncă din gunoaie şi îşi anesteziază durerea cu aurolac. Toate aceste detalii despre soarta donatorului ei le-a aflat Mirela de una singură.
"Avem vreun drept asupra vieţii noastre?"
"Nu vreau să-mi caut scuze, dar frica morţii este paralizantă. Deşi eram credincioasă practicantă şi înainte de operaţie, cu o viziune creştină asupra vieţii, încrezătoare în existenţa unei vieţi viitoare, totuşi, am fost o laşă. N-am avut suficientă credinţă. Cum voi putea trăi până la sfârşitul zilelor cu gândul că un om s-a îmbolnăvit din cauza mea? I-am furat anii tinereţii, viaţa. Cu ce drept? Este corect ca noi, oamenii, să încălcăm barierele naturale pentru a ne prelungi viaţa? Nu cumva trupul este chemat să biruiască boala, moartea? Nu vreau să-L supăr pe Dumnezeu, dar acum mă simt pe dinăuntru mai goală decât înainte de operaţie. Simt că nu mi s-a dat viaţa, sunt ţinută în viaţă. Apoi, unde scrie că avem vreun drept asupra vieţii noastre, viaţa ne-a fost dăruită de Sus. Dar asupra morţii? Mare şi de nepătruns cu mintea omenească este taina persoanei", spune Mirela.
Este cât se poate de evident că pentru această femeie conştiinţa este mai presus decât măsurile legislative şi descoperirile medicinii moderne. "Oare scopul scuză mijloacele în astfel de cazuri?", întreabă retoric Mirela.
Masca răului din spatele binelui
Să fie conştiinţa acestei femei expresia unei "intuiţii creştine", termen lansat de Olivier Clément în lucrarea sa "Repere spirituale pentru omul de azi": "Trăim într-o societate în care totul se dă la schimb, totul se cumpără şi se vinde. Cred că e nevoie de intuiţii creştine." Chiar aşa să fie, să trăim într-o lume în care nimic nu are valoare, pentru că totul se poate cumpăra, alimentaţi de idolatria ştiinţei şi de mitul omului perfect? Faptul că ne erijăm în mici dumnezei, dorindu-ne să controlăm totul, inclusiv viaţa, nu ne plasează automat în afara vieţii, pe care o subestimăm, ghidaţi mai degrabă de o logică a morţii?
Cei care nu se împacă cu moartea şi nu îşi acceptă limitele umane nu sunt împăcaţi nici cu viaţa, oricât de mult ar trăi. Dacă în această suferinţă, Dumnezeu a pus un scop? Care ar fi rostul acestui scop? Mărturia sfintelor moaşte ar putea fi unul dintre răspunsuri?
Părintele Mihail Evdokimov, analizând pericopa "îndrăcitului gadarean", sublinia faptul că unul dintre paradoxurile ştiinţei este că, cu cât progresează, cu atât este mai puţin capabilă să recunoască demonul, astfel că ajungem la vorbele Apostolului Pavel: "Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc" (Romani 7, 19).
Mitropolitul Antonie Bloom spune că una dintre cele mai mari perfidii ale răului este aceea de a ne face să intuim o intenţie care se conformează voinţei divine, dar către care ne conduce pe o cale distructivă. Scopul aici pare să fie în acord cu voinţa divină - grija pentru fratele suferind. Calea pe care trebuie să o urmăm duce grabnic la moarte sau trece prin moarte (cazul donatorilor decedaţi).
"Poate n-ar fi rău să nu mai privim viaţa din perspectiva morţii, ci moartea din perspectiva vieţii, aşa cum ne învaţă şi Biblia", încheie Mirela.
(Un material de Raluca Brodner, Ziarul Lumina)
