VreÅ£i o inimă, un ficăţel, poate o pereche de plămâni proaspeÅ£i ÅŸi sănătoÅŸi? CumpăraÅ£i cu încredere. Marfă garantată!", turuia un vânzător pirpiriu de câte ori trecea prin faÅ£a tarabei lui un potenÅ£ial client. OmuleÅ£ul, cam precipitat ÅŸi nerăbdător, îÅŸi freca întruna mâinile cu mănuÅŸi chirurgicale. Nu avea ochi decât pentru "marfa" lui din galantar, o ladă din sticlă, ermetică, în interiorul căreia era creat artificial un organism uman, viabil, conectat la un dispozitiv-minune, unde erau menÅ£inute în viaţă organele interne, scoase la vânzare. Oferta cuprindea "produse" de la donatori din Å£ară, dar ÅŸi din străinătate. Pe un panou electronic, lângă preÅ£ ÅŸi termenul de valabilitate, se specificau câteva date medicale ÅŸi Å£ara de provenienţă. Donatorul era întotdeauna trecut sub anonimat.
Cumpărătorii (bolnavi, se înÅ£elege), cei care se puteau deplasa, erau însoÅ£iÅ£i de medicii lor. De regulă, cei care făceau "cumpărăturile" erau medicii, însoÅ£iÅ£i, după caz, de un membru al familiei pacientului. Oferta era diversă, vânzătorii, destui, adunaÅ£i într-o hală, la intrarea căreia era scris îndemnul: "Alege-Å£i o viaţă!". În fiecare zi, deasupra bazarului, implantat într-o grădină botanică, se ridica un nor alb, puternic mirositor, provenit de la cuptorul de incinerare din interior, unde se topea "marfa" nevândută, expirată sau vătămată din diverse cauze. Regulile erau conform legii ÅŸi moralei acelei lumi, ale căror principii erau tapetate pe pereÅ£ii interiori ai clădirii.
"A fost un coÅŸmar. S-a terminat. LiniÅŸteÅŸte-te!", o calma Radu pe soÅ£ia lui, Mirela, în dimineÅ£ile celei mai negre ierni din existenÅ£a lor de până acum. Bolnavă de rinichi, femeia făcea dializă de cinci ani. După ce medicii au anunÅ£at-o că i-au găsit un donator, Mirela Filimon se gândea doar la momentul operaÅ£iei. Nu mai conta nimic, aproape că nici nu-ÅŸi mai vedea fetiÅ£a, era paralizată de ideea morÅ£ii ÅŸi îÅŸi dorea să trăiască, indiferent de preÅ£ul plătit. "Unde să mă duc, atât de tânără, departe de voi? Nu mi-a lipsit niciodată nimic, de ce tocmai acum să-mi fie refuzată viaÅ£a? De ce eu? De ce acum?", striga disperată Mirela, bântuită, nopÅ£i la rând, de coÅŸmarul cu vânzătorul din piaÅ£a de organe umane. Asemenea unei casete înregistrate, visul sinistru se derula în capul femeii nopÅ£i întregi, iar finalul era întotdeauna acelaÅŸi: nu-ÅŸi găsea niciodată rinichiul mult dorit. În mai puÅ£in de două luni, realitatea avea să contrazică lumea fantasmelor plăsmuite în subconÅŸtientul bolnavei. Vestea existenÅ£ei unui donator compatibil i-a redat speranÅ£a ÅŸi odată cu ea viaÅ£a. OperaÅ£ia a fost grea ÅŸi recuperarea de durată. Astăzi, este bine, fizic, s-a îngrăşat chiar, însă sunt câteva întrebări care o frământă ÅŸi un glas al conÅŸtiinÅ£ei pe care nu-l poate ignora.
Sănătatea, această nepreţuită
"Înainte de operaÅ£ie, soÅ£ul meu a fost cel care l-a cunoscut pe Victor, donatorul meu. La un an după intervenÅ£ia chirurgicală, am vrut să-l cunosc ÅŸi eu, pentru că începusem să îmi pun tot felul de întrebări. Vroiam să mă asigur că omul care mi-a dat ÅŸansa să trăiesc este la fel de bine ca mine. Gândul că celălalt ÅŸi-a pus sănătatea în pericol, mai ales că ÅŸtiam sigur că e un donator viu, îmi dădea un sentiment de vinovăţie. AÅŸa am aflat că am cumpărat un rinichi de la un tânăr care ÅŸi l-a vândut pentru o bicicletă. Victor este, practic, un copil. Are 19 ani, iar…", încheie, brusc, Mirela ÅŸi lacrimile îi picură ploaie în mâinile tremurânde din poală.
Lui Victor nu îi este deloc bine. În primul rând că, la două zile după operaÅ£ie, medicii l-au externat, spre deosebire de Mirela care a fost spitalizată aproape două săptămâni. Lipsa celui de-al doilea rinichi a fost greu tolerată de organismul băiatului, pus în imposibilitatea de a mai face efort, vulnerabil la infecÅ£ii, cu imunitatea scăzută. Victor nu are o familie, este orfan. După ce ÅŸi-a cumpărat bicicleta pe care ÅŸi-a dorit-o atât de mult încât a plătit cu sănătatea lui, cu restul banilor a supravieÅ£uit o vreme până când a ajuns la fundul sacului. A încercat să câÅŸtige o pâine cu propriile puteri. Pentru câteva zile a cărat lăzi într-un depozit de mărfuri, dar a renunÅ£at pentru că efortul era prea mare ÅŸi durerile pe măsură. Nu a renunÅ£at ÅŸi s-a apucat să spele parbrize la semafoare. O zi, două, trei, până când l-a depistat concurenÅ£a, o gaÅŸcă de indivizi care l-au ameninÅ£at că îi scoate ÅŸi celălalt rinichi, pe gratis. A cerÅŸit, dar a intrat repede în vizorul "profesioniÅŸtilor", oameni ai străzii din tată în fiu, fiecare cu influenÅ£a sa teritorială.
Singur, fără nimic, Victor stă pe străzi, mănâncă din gunoaie ÅŸi îÅŸi anesteziază durerea cu aurolac. Toate aceste detalii despre soarta donatorului ei le-a aflat Mirela de una singură.
"Avem vreun drept asupra vieţii noastre?"
"Nu vreau să-mi caut scuze, dar frica morÅ£ii este paralizantă. DeÅŸi eram credincioasă practicantă ÅŸi înainte de operaÅ£ie, cu o viziune creÅŸtină asupra vieÅ£ii, încrezătoare în existenÅ£a unei vieÅ£i viitoare, totuÅŸi, am fost o laşă. N-am avut suficientă credinţă. Cum voi putea trăi până la sfârÅŸitul zilelor cu gândul că un om s-a îmbolnăvit din cauza mea? I-am furat anii tinereÅ£ii, viaÅ£a. Cu ce drept? Este corect ca noi, oamenii, să încălcăm barierele naturale pentru a ne prelungi viaÅ£a? Nu cumva trupul este chemat să biruiască boala, moartea? Nu vreau să-L supăr pe Dumnezeu, dar acum mă simt pe dinăuntru mai goală decât înainte de operaÅ£ie. Simt că nu mi s-a dat viaÅ£a, sunt Å£inută în viaţă. Apoi, unde scrie că avem vreun drept asupra vieÅ£ii noastre, viaÅ£a ne-a fost dăruită de Sus. Dar asupra morÅ£ii? Mare ÅŸi de nepătruns cu mintea omenească este taina persoanei", spune Mirela.
Este cât se poate de evident că pentru această femeie conÅŸtiinÅ£a este mai presus decât măsurile legislative ÅŸi descoperirile medicinii moderne. "Oare scopul scuză mijloacele în astfel de cazuri?", întreabă retoric Mirela.
Masca răului din spatele binelui
Să fie conÅŸtiinÅ£a acestei femei expresia unei "intuiÅ£ii creÅŸtine", termen lansat de Olivier Clément în lucrarea sa "Repere spirituale pentru omul de azi": "Trăim într-o societate în care totul se dă la schimb, totul se cumpără ÅŸi se vinde. Cred că e nevoie de intuiÅ£ii creÅŸtine." Chiar aÅŸa să fie, să trăim într-o lume în care nimic nu are valoare, pentru că totul se poate cumpăra, alimentaÅ£i de idolatria ÅŸtiinÅ£ei ÅŸi de mitul omului perfect? Faptul că ne erijăm în mici dumnezei, dorindu-ne să controlăm totul, inclusiv viaÅ£a, nu ne plasează automat în afara vieÅ£ii, pe care o subestimăm, ghidaÅ£i mai degrabă de o logică a morÅ£ii?
Cei care nu se împacă cu moartea ÅŸi nu îÅŸi acceptă limitele umane nu sunt împăcaÅ£i nici cu viaÅ£a, oricât de mult ar trăi. Dacă în această suferinţă, Dumnezeu a pus un scop? Care ar fi rostul acestui scop? Mărturia sfintelor moaÅŸte ar putea fi unul dintre răspunsuri?
Părintele Mihail Evdokimov, analizând pericopa "îndrăcitului gadarean", sublinia faptul că unul dintre paradoxurile ÅŸtiinÅ£ei este că, cu cât progresează, cu atât este mai puÅ£in capabilă să recunoască demonul, astfel că ajungem la vorbele Apostolului Pavel: "Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârÅŸesc" (Romani 7, 19).
Mitropolitul Antonie Bloom spune că una dintre cele mai mari perfidii ale răului este aceea de a ne face să intuim o intenÅ£ie care se conformează voinÅ£ei divine, dar către care ne conduce pe o cale distructivă. Scopul aici pare să fie în acord cu voinÅ£a divină - grija pentru fratele suferind. Calea pe care trebuie să o urmăm duce grabnic la moarte sau trece prin moarte (cazul donatorilor decedaÅ£i).
"Poate n-ar fi rău să nu mai privim viaÅ£a din perspectiva morÅ£ii, ci moartea din perspectiva vieÅ£ii, aÅŸa cum ne învaţă ÅŸi Biblia", încheie Mirela.
(Un material de Raluca Brodner, Ziarul Lumina)
