Este o grație a scenei clujene, o actriță inconfundabilă definită, atât în rolurile pe care le joacă, cât și în viața reală, de eleganță, finețe, decență și rafinament, trăsături ce, contopite cu iubirea ce radiază din întreaga ei ființă, o fac să fie o artistă aparte, cu o artă proprie de a trăi, de a simți și de a juca.
Orice spectacol marca Elena Ivanca e o garanție a catharsisului, a delectării spectatorului, în fața căruia nu se înfățișează niciodată doar o mare actriță, ci și un suflet mare și bun, dăruit în întregime martorilor unor epifanii teatrale, cum numai ea le poate revela.
A avut o viață cu suișuri și coborâșuri, punctată cu întâlniri providențiale, cu oameni și cu întâmplări care i-au schimbat destinul, ajutând-o să își împlinească talentul. Deși a strălucit și strălucește în continuare pe scenă, cu toate că spectacolele ei sunt adorate, urmărite și reurmărite uneori de zeci de ori, de mii de spectatori, Elena Ivanca, ce se raportează mereu la simplitate și la decență, nu se consideră un om spectaculos, nu mai caută fastul și faima, inerente profesiei sale, ci își rememorează firul vieții cu discreție, cu emoție, cu nostalgie, pășind cu o grijă tandră printre amintiri afective ce, înlănțuite, au făcut-o să fie ceea ce e astăzi: o femeie liberă, iubită de Dumnezeu (și de oameni), împlinită în cariera ei.
"Eu nu sunt un om spectaculos, povestea mea de viață e povestea fiecăruia dintre noi...", începe Elena Ivanca depănarea șirului amintirilor, "oamenii mă suspectează de un soi de tristețe, dublată de patetism - eu cred că sunt un om autentic, cred că știu de unde vine această tristețe: m-am născut într-un sat din Botoșani și până în clasa a IV-a am stat acolo și din clasa a V-a părinții m-au dat la școală la oraș, la 20 de km de satul meu, și am ajuns la una dintre cele mai bune școli din Botoșani, doar că diferența era destul de evidentă și foarte greu m-am integrat în lumea aceea, de orășeni; nu mi-a fost deloc ușor... cred că asta e perioada cea mai tristă a vieții și a copilăriei mele, și poate că această tristețe de aici vine".
Universul rural al copilăriei Elenei Ivanca era, de altfel, unul idilic, casa natală fiind înconjurată de o livadă de vișini, un adevărat paradis terestru:
"Am avut doi părinți ca niște sfinți. Pe mama nu îmi amintesc să o fi văzut dormind vreodată, pentru că toată ziua era sau în grădină, sau făcea de mâncare, și nu am fost niște copii prea ascultători, nu o ajutam niciodată noi, ca fete; sora mea era mai conștiincioasă, dar eu aveam un univers diferit, așa, cumva...
Îmi e foarte dor de casa mea, de vremurile acelea în care ne adunam toți și puneam mușcate în geam; tata iubea foarte tare florile și aveam o casă înconjurată de flori peste tot, era un artist..."
Sufletul copilului de la țară, rănit de răutățile orașului
Fericirea casei natale a contrastat în sufletului sensibil al viitoarei actrițe, cu lumea orașului, cu răutatea colegilor și cu prea puținul tact al profesorilor:
"Nu am avut niște profesori care să se ocupe de sufletul nostru de copii și nu au simțit efortul pe care l-am făcut eu. Dacă stau să mă gândesc la copilărie, în loc să mă gândesc la toate lucrurile minunate, primul lucru care îmi vine în minte este insolența copiilor de 8-9 ani – cred că este cea mai grea perioadă, cred că atunci suntem cei mai cruzi, în sensul de violent, de rău, de neiertător, de netolerant, atunci e cruditatea plenară, nu mai târziu, când deja începem să ne cenzurăm, să acceptăm niște reguli ale maturității".
Moldoveancă fiind, Elena Ivanca nu a vorbit niciodată moldovenește, și lipsa accentului fiind unul dintre motivele pentru care colegii de școală o ironizau. Deși pe moment a fost un motiv de suferință, mai târziu felul său de-a vorbi s-a dovedit a fi o manifestare a talentului, după cum consideră actrița, o înzestrare primită de la Dumnezeu: "Nu am știut că acestea vor fi semnele alegerii pe care a făcut-o Dumnezeu pentru mine".
"Sfântul pământ natal", un leagăn de spiritualitate
Deși nu a împrumutat graiul, Elena și-a tras seva de spiritualitate din "sfântul pământ" natal, fiind mândră de originile sale:
"Mie îmi place graiul moldovenesc, sunt mândră că sunt moldoveancă; eu cred că acolo e un pământ sfânt și faptul că am călcat pe acel pământ, că m-am hrănit din fructele acelui pământ, m-a îndumnezeit un pic – e atâta spiritualitate acolo, încât nu se poate să nu te molipsească, cred că circulă în sângele nostru".
Dacă generala a însemnat o perioadă mai nefastă, la liceu lucrurile au început să se schimbe. Colegii Elenei erau din toate zonele județului și astfel a scăpat de etichetările răuvoitoare.
"Plângea poarta de fiecare dată când o deschideai tu și știam că îmi vii iarăși înfrântă..."
Deși a terminat Liceul Economic, ulterior Elena Ivanca a dat mai multe admiteri la Teatru la București, unde, însă, a picat cu brio.
Părinții însă au învățat-o să aibă curajul de a-și dori lucrurile pe care cu adevărat simțea că ar putea să le facă și au sprijinit-o întotdeauna, suferind de fiecare dată alături de ea, după fiecare admitere nereușită. Universul familial al casei rezona, de altfel, fizic, cu trăirile și cu deznădejdile viitoarei actrițe:
"Mai târziu, mama mi-a spus că știa după felul cum scârțâia poarta când veneam de la admiteri, dacă sunt fericită sau nu. Cred că o dată am să folosesc această imagine, de mamă care simte, de țăran adevărat, care simte felul în care scârțâie o poartă – de fapt asta este legătura noastră reală cu natura, cu tot ce este în jurul nostru, să poți să spui: simt cum scârțâie poarta, cum plângea poarta de fiecare dată când o deschideai tu și știam că îmi vii iarăși înfrântă".
Cea mai prețioasă critică de teatru
După un întreg lanț de eșecuri la București, Elena a reușit într-un final la Cluj, unde a primit, din partea mamei sale, și cronica de teatru cea mai apropiată sufletului său, după primul rol, al reginei, în Hamlet:
"Mama, după spectacol, mi-a zis (asta nu o să o uit niciodată): «Tare mi-a plăcut, mamă, dar regina aia așa de puțin a fost fericită!» Mi s-a părut cea mai prețioasă critică de teatru; atât de simplu și atât de genial a descris spectacolul un om simplu, încât îmi dau seama că uneori ceea ce spui cu sufletul poate să fie mai valoros decât orice altă formă plină de erudiție și sofisticăraie – așa ne place să fim sofisticați, Dumnezeule!, cred că oamenii au așa o obsesie de a afișa o imagine sofisticată și complicată și inaccesibilă, parcă asta ne-ar face mai înalți cu 20 de cm!".
Miracolul admiterii la Cluj
Povestea admiterii Elenei Ivanca la Cluj e, de altfel, ca întreaga sa viață, o întâmplare miraculoasă. După ultima nereușită la București, în căutarea alinării, s-a urcat în tren pentru a veni la sora sa, la Câmpia Turzii. Pe tren, o doamnă citea un ziar și, din acel ziar, Elena a aflat faptul că la Teatru la Cluj sesiunea de examene era imediat după cea de la București. Așa că, de la Câmpia Turzii, și-a luat geamantanul și toate speranțele și a coborât în gară la Cluj, unde nu știa "pe nimeni și nimic":
"Dar profesorii mei, Cornel Răileanu și Cristina Pardanschi, au crezut foarte tare în mine atunci, faptul că am intrat lor li se datorează. Și așa am ajuns eu studentă la Cluj, la 24 de ani!".
Tânăra Elena Ivanca a plecat pe drumul teatral cu un complex al vârstei, faptul că era cea mai mare din grupă făcând-o să se simtă "cumplit de bătrână" în comparație cu colegii ei. Iar asta a făcut-o să fie mai puternică, să încerce să recupereze, să recâștige tinerețea pe care o pierduse odată cu admiterile neizbutite din trecut:
"În primii ani mi se spunea că sunt prea tânără și nu am experiență de viață, ca mai târziu să mi se spună că sunt deja bătrână și că nu mai am prospețimea candidaților de 18 ani. Dar acum cred că toate aceste lucruri s-au întâmplat doar spre binele meu, pentru că ceva nevăzut s-a întâmplat în structura mea interioară și cred că de aceea sunt astăzi așa cum sunt. Îmi vine să cred că dacă Dumnezeu are un drum pentru noi, el se deschide și se împlinește.
A trebuit să trec prin atâtea experiențe, prin atâtea înfrângeri, a trebuit să caut de atâtea ori puterea de a mai încerca, încă o dată, și încă o dată... Mie mi se pare că asta te clădește pe tine, te provoacă și mai ales îți accelerează niște simțuri care altfel ar rămâne latente acolo, în ființa ta. nu ar fi existat Dumnezeu, atâta nevoie ar fi avut oamenii de el, încât l-ar fi inventat!".
Citeste mai departe interviul complet, pe ziardecluj.ro!
