Este o graÈ›ie a scenei clujene, o actriță inconfundabilă definită, atât în rolurile pe care le joacă, cât È™i în viaÈ›a reală, de eleganță, fineÈ›e, decență È™i rafinament, trăsături ce, contopite cu iubirea ce radiază din întreaga ei ființă, o fac să fie o artistă aparte, cu o artă proprie de a trăi, de a simÈ›i È™i de a juca.
Orice spectacol marca Elena Ivanca e o garanÈ›ie a catharsisului, a delectării spectatorului, în faÈ›a căruia nu se înfățiÈ™ează niciodată doar o mare actriță, ci È™i un suflet mare È™i bun, dăruit în întregime martorilor unor epifanii teatrale, cum numai ea le poate revela.
A avut o viață cu suiÈ™uri È™i coborâÈ™uri, punctată cu întâlniri providenÈ›iale, cu oameni È™i cu întâmplări care i-au schimbat destinul, ajutând-o să îÈ™i împlinească talentul. DeÈ™i a strălucit È™i străluceÈ™te în continuare pe scenă, cu toate că spectacolele ei sunt adorate, urmărite È™i reurmărite uneori de zeci de ori, de mii de spectatori, Elena Ivanca, ce se raportează mereu la simplitate È™i la decență, nu se consideră un om spectaculos, nu mai caută fastul È™i faima, inerente profesiei sale, ci îÈ™i rememorează firul vieÈ›ii cu discreÈ›ie, cu emoÈ›ie, cu nostalgie, pășind cu o grijă tandră printre amintiri afective ce, înlănÈ›uite, au făcut-o să fie ceea ce e astăzi: o femeie liberă, iubită de Dumnezeu (È™i de oameni), împlinită în cariera ei.
"Eu nu sunt un om spectaculos, povestea mea de viață e povestea fiecăruia dintre noi...", începe Elena Ivanca depănarea È™irului amintirilor, "oamenii mă suspectează de un soi de tristeÈ›e, dublată de patetism - eu cred că sunt un om autentic, cred că È™tiu de unde vine această tristeÈ›e: m-am născut într-un sat din BotoÈ™ani È™i până în clasa a IV-a am stat acolo È™i din clasa a V-a părinÈ›ii m-au dat la È™coală la oraÈ™, la 20 de km de satul meu, È™i am ajuns la una dintre cele mai bune È™coli din BotoÈ™ani, doar că diferenÈ›a era destul de evidentă È™i foarte greu m-am integrat în lumea aceea, de orășeni; nu mi-a fost deloc uÈ™or... cred că asta e perioada cea mai tristă a vieÈ›ii È™i a copilăriei mele, È™i poate că această tristeÈ›e de aici vine".
Universul rural al copilăriei Elenei Ivanca era, de altfel, unul idilic, casa natală fiind înconjurată de o livadă de viÈ™ini, un adevărat paradis terestru:
"Am avut doi părinÈ›i ca niÈ™te sfinÈ›i. Pe mama nu îmi amintesc să o fi văzut dormind vreodată, pentru că toată ziua era sau în grădină, sau făcea de mâncare, È™i nu am fost niÈ™te copii prea ascultători, nu o ajutam niciodată noi, ca fete; sora mea era mai conÈ™tiincioasă, dar eu aveam un univers diferit, aÈ™a, cumva...
Îmi e foarte dor de casa mea, de vremurile acelea în care ne adunam toÈ›i È™i puneam muÈ™cate în geam; tata iubea foarte tare florile È™i aveam o casă înconjurată de flori peste tot, era un artist..."
Sufletul copilului de la țară, rănit de răutățile orașului
Fericirea casei natale a contrastat în sufletului sensibil al viitoarei actriÈ›e, cu lumea oraÈ™ului, cu răutatea colegilor È™i cu prea puÈ›inul tact al profesorilor:
"Nu am avut niÈ™te profesori care să se ocupe de sufletul nostru de copii È™i nu au simÈ›it efortul pe care l-am făcut eu. Dacă stau să mă gândesc la copilărie, în loc să mă gândesc la toate lucrurile minunate, primul lucru care îmi vine în minte este insolenÈ›a copiilor de 8-9 ani – cred că este cea mai grea perioadă, cred că atunci suntem cei mai cruzi, în sensul de violent, de rău, de neiertător, de netolerant, atunci e cruditatea plenară, nu mai târziu, când deja începem să ne cenzurăm, să acceptăm niÈ™te reguli ale maturității".
Moldoveancă fiind, Elena Ivanca nu a vorbit niciodată moldoveneÈ™te, È™i lipsa accentului fiind unul dintre motivele pentru care colegii de È™coală o ironizau. DeÈ™i pe moment a fost un motiv de suferință, mai târziu felul său de-a vorbi s-a dovedit a fi o manifestare a talentului, după cum consideră actriÈ›a, o înzestrare primită de la Dumnezeu: "Nu am È™tiut că acestea vor fi semnele alegerii pe care a făcut-o Dumnezeu pentru mine".
"Sfântul pământ natal", un leagăn de spiritualitate
DeÈ™i nu a împrumutat graiul, Elena È™i-a tras seva de spiritualitate din "sfântul pământ" natal, fiind mândră de originile sale:
"Mie îmi place graiul moldovenesc, sunt mândră că sunt moldoveancă; eu cred că acolo e un pământ sfânt È™i faptul că am călcat pe acel pământ, că m-am hrănit din fructele acelui pământ, m-a îndumnezeit un pic – e atâta spiritualitate acolo, încât nu se poate să nu te molipsească, cred că circulă în sângele nostru".
Dacă generala a însemnat o perioadă mai nefastă, la liceu lucrurile au început să se schimbe. Colegii Elenei erau din toate zonele judeÈ›ului È™i astfel a scăpat de etichetările răuvoitoare.
"Plângea poarta de fiecare dată când o deschideai tu È™i È™tiam că îmi vii iarăși înfrântă..."
DeÈ™i a terminat Liceul Economic, ulterior Elena Ivanca a dat mai multe admiteri la Teatru la BucureÈ™ti, unde, însă, a picat cu brio.
PărinÈ›ii însă au învățat-o să aibă curajul de a-È™i dori lucrurile pe care cu adevărat simÈ›ea că ar putea să le facă È™i au sprijinit-o întotdeauna, suferind de fiecare dată alături de ea, după fiecare admitere nereuÈ™ită. Universul familial al casei rezona, de altfel, fizic, cu trăirile È™i cu deznădejdile viitoarei actriÈ›e:
"Mai târziu, mama mi-a spus că È™tia după felul cum scârÈ›âia poarta când veneam de la admiteri, dacă sunt fericită sau nu. Cred că o dată am să folosesc această imagine, de mamă care simte, de țăran adevărat, care simte felul în care scârÈ›âie o poartă – de fapt asta este legătura noastră reală cu natura, cu tot ce este în jurul nostru, să poÈ›i să spui: simt cum scârÈ›âie poarta, cum plângea poarta de fiecare dată când o deschideai tu È™i È™tiam că îmi vii iarăși înfrântă".
Cea mai prețioasă critică de teatru
După un întreg lanÈ› de eÈ™ecuri la BucureÈ™ti, Elena a reuÈ™it într-un final la Cluj, unde a primit, din partea mamei sale, È™i cronica de teatru cea mai apropiată sufletului său, după primul rol, al reginei, în Hamlet:
"Mama, după spectacol, mi-a zis (asta nu o să o uit niciodată): «Tare mi-a plăcut, mamă, dar regina aia aÈ™a de puÈ›in a fost fericită!» Mi s-a părut cea mai preÈ›ioasă critică de teatru; atât de simplu È™i atât de genial a descris spectacolul un om simplu, încât îmi dau seama că uneori ceea ce spui cu sufletul poate să fie mai valoros decât orice altă formă plină de erudiÈ›ie È™i sofisticăraie – aÈ™a ne place să fim sofisticaÈ›i, Dumnezeule!, cred că oamenii au aÈ™a o obsesie de a afiÈ™a o imagine sofisticată È™i complicată È™i inaccesibilă, parcă asta ne-ar face mai înalÈ›i cu 20 de cm!".
Miracolul admiterii la Cluj
Povestea admiterii Elenei Ivanca la Cluj e, de altfel, ca întreaga sa viață, o întâmplare miraculoasă. După ultima nereuÈ™ită la BucureÈ™ti, în căutarea alinării, s-a urcat în tren pentru a veni la sora sa, la Câmpia Turzii. Pe tren, o doamnă citea un ziar È™i, din acel ziar, Elena a aflat faptul că la Teatru la Cluj sesiunea de examene era imediat după cea de la BucureÈ™ti. AÈ™a că, de la Câmpia Turzii, È™i-a luat geamantanul È™i toate speranÈ›ele È™i a coborât în gară la Cluj, unde nu È™tia "pe nimeni È™i nimic":
"Dar profesorii mei, Cornel Răileanu È™i Cristina Pardanschi, au crezut foarte tare în mine atunci, faptul că am intrat lor li se datorează. Și aÈ™a am ajuns eu studentă la Cluj, la 24 de ani!".
Tânăra Elena Ivanca a plecat pe drumul teatral cu un complex al vârstei, faptul că era cea mai mare din grupă făcând-o să se simtă "cumplit de bătrână" în comparaÈ›ie cu colegii ei. Iar asta a făcut-o să fie mai puternică, să încerce să recupereze, să recâÈ™tige tinereÈ›ea pe care o pierduse odată cu admiterile neizbutite din trecut:
"În primii ani mi se spunea că sunt prea tânără È™i nu am experiență de viață, ca mai târziu să mi se spună că sunt deja bătrână È™i că nu mai am prospeÈ›imea candidaÈ›ilor de 18 ani. Dar acum cred că toate aceste lucruri s-au întâmplat doar spre binele meu, pentru că ceva nevăzut s-a întâmplat în structura mea interioară È™i cred că de aceea sunt astăzi aÈ™a cum sunt. Îmi vine să cred că dacă Dumnezeu are un drum pentru noi, el se deschide È™i se împlineÈ™te.
A trebuit să trec prin atâtea experienÈ›e, prin atâtea înfrângeri, a trebuit să caut de atâtea ori puterea de a mai încerca, încă o dată, È™i încă o dată... Mie mi se pare că asta te clădeÈ™te pe tine, te provoacă È™i mai ales îÈ›i accelerează niÈ™te simÈ›uri care altfel ar rămâne latente acolo, în fiinÈ›a ta. nu ar fi existat Dumnezeu, atâta nevoie ar fi avut oamenii de el, încât l-ar fi inventat!".
Citeste mai departe interviul complet, pe ziardecluj.ro!
