Pe primele vreo 20 ar fi toate elementele de infrastructură fără de care orice speranţă a dezvoltării noastre rămîne ascunsă dincolo de orizont; alte 20 ar fi ocupate de nevoile care ţin de crearea, dezvoltarea şi utilizarea eficientă a capitalului uman; încă vreo 20 de locuri ar fi ocupate de nevoile care ţin de trecerea instituţiilor, a legilor, regulilor şi a culturii guvernării, de la modelul actual, al distrugerii pentru redistribuire dirijată, la cel bazat pe identificarea şi dezvoltarea politicilor menite să promoveze interesele publice; cel puţin 20 de urgenţe pot fi identificate, la repezeală, în domeniul gestiunii resurselor ţării, iar ultima cincime a listei s-ar acoperi aproape de la sine cu cele necesare renaşterii culturale şi creative a unei populaţii împinsă spre limitele cele mai de jos ale îndobitocirii şi ale dezrădăcinării sale spirituale şi cultural-identitare.
Oricine aruncă o privire asupra istoriei sociale a României, bagă foarte repede de seamă că perioadele şi condiţiile în care eu existat embrioane foarte puţin dezvoltate ale unei clase de mijloc sunt rare, scurte şi constituie excepţii prea puţin semnificative din punct de vedere al consecinţelor pe termen lung. Modelul nostru standard în care, pe de o parte, am fost împinşi, iar pe de altă parte, ne-am complăcut fără prea mari sforţări de a-l schimba, este un model de tip "sclavagist", cu nuanţe feudale pentru coloratura de actualizare. O societate împărţită în două mari clase, "sclavi" şi "stăpîni", între o minoritate la polul căreia s-a acumulat prin diferite mecanisme economice şi mai ales prin ingerinţa grosieră a politicii 80-90% din avuţia naţională şi o foarte largă majoritate care a fost redusă să trăiască mereu sub sau la limita supravieţuirii, cu restul de 10-20%.
Iluzia unei clase de mijloc a fost creată şi uneori întreţinută, din motive ideologice, doar în măsura în care "clasa superpusă", cum o numea Eminescu, a avut nevoie de nişte instrumente auxiliare pentru a manevra pîrghiile administraţiei şi ale "politicii la vedere". Aşa zisa clasă de mijloc a societăţii româneşti a fost, de aceea, identificată, în cea mai mare parte, cu pletora funcţionarilor înalţi, ori mijlocii, ai marilor "batalioane" ale administraţiei de stat: de la "ministerul represiunii interne", la "ministerul de război" şi de la administraţiile vamale şi financiare, la dascăli, preoţime şi profesori. Problema pe care politicienii nu o înţeleg, adesea, nici "gînditorii" şi "analizatorii" de ocazie aflaţi în treabă pe tărîmul politichiei, este aceea că aceste categorii de oameni nu au format niciodată “O clasă şi nici nu aveau cum să formeze aşa ceva! Totul s-a jucat pe confuzia dintre "clase" şi categorii ale statisticii sociale şi "clase" în sensul care acoperă caracteristicile structurii societale.
Clasa de mijloc apare şi devine o componentă esenţială a structurii sociale în puţinele centre ale modernităţii occidentale care au generat, susţinut şi fructificat factorii de schimbare structurală: industrializare, de-ruralizare şi urbanizare, dezvoltarea capitalului uman, la scară macro-socială, instituţionalizarea cercetării ştiinţifice şi dezvoltarea aplicaţiilor economico-productive ale acestora, pe scară largă, crearea unui cadru modern de gestiune al "afacerilor publice", bazate pe instituţiile şi soluţiile de guvernare ale democraţiei. Clasa de mijloc este, în aceste societăţi, o realitate care sparge barierele organizării bazate pe modelul "sclavagist" şi care îşi va extinde sfera socială, atît prin absorbirea unei părţi din nobilime, cît şi a "elitelor" create de dezvoltarea de jos în sus a noilor grupuri ocupaţionale, de status şi de avere. Capitalismul tipic al clasei de mijloc este "capitalismul productiv", al cărui model teoretic ni l-a sintetizat Max Weber, pe care l-a dezvoltat în realitate modernitatea europeană, începînd cu veacul al XVI-lea.
Condiţiile istorice şi locale în care a evoluat societatea modernă de tip occidental au impus clasei de mijloc un fel de balans, o mişcare de pendul, între perioade de extindere şi înflorire a rolului ei social şi cele de eroziune, uneori masivă, aproape de colaps. Într-o astfel de perioadă se află şi astăzi societăţile modernităţii tîrzii, una în care eroziunea accentuată a clasei de mijloc este considerată un semn şi o consedinţă a crizelor structurale pe care ea le traversează. Vestea bună este, aşadar, că dintre toate pacostele pe care le-a avut şi le are pe cap dezvoltarea socială a României, pe asta n-am avut-o şi nici nu o avem! Ideea că în actualele condiţii, cineva ar putea să împingă societatea românească spre un model care presupune, admite şi generează crearea unei clase de mijloc este, desigur, sublimă, poate fi admirată, ne putem extazia în faţa minunatelor ei consecinţe, dar nu se bazează pe nimic! Pentru că, nimic din societatea actuală: oameni, condiţii, structuri economice, sociale şi politice nu numai că nu favorizează apariţia unei clase de mijloc, dimpotrivă, blochează şi cea mai firavă tendinţă de mişcare în această direcţie.
Aşa că, mă întorc şi întreb din nou: Care clasă de mijloc? Poate aceea de la tramvaie, care exista odată între a I-a şi a III-a!
Autor: Cornel Codiță, Bursa
