Poliţia rutieră, ca orice instituţie, are în rândurile ei funcţionari inteligenţi şi oneşti, care ar putea ocupa orice funcţie publică, oameni de toată isprava. Autoritatea poliţiei rutiere, vis-a-vis de monitorizarea traficului, trebuie să fie, fără discuţie, una absolută. Ce poţi spune, însă, când sunt sute, zeci de mii de mărturii, care indică prezenţa poliţiei la o vânătoare a şoferilor? Ascunşi prin tufişuri, pentru a dovedi tot felul de încălcări ale legislaţiei rutiere, aceştia nu fac decât să atenteze la statul democratic al poliţiei. Ideea de a dovedi că unii participanţi la trafic încalcă regimul rutier ar trebui să fie secund descurajării acestor abateri, prin prezenţa poliţiei în stradă în mod vizibil. În majoritatea ţărilor europene, prezenţa aparatelor radar este anunţată, ceea ce pentru poliţia română pare ceva de neconceput. Aducerea poliţiei rutiere în stradă prin prezenţă şi măsuri de prevenţie, altele decât sancţiunile, sprijinind traficul şi fluiditatea lui, este, probabil, o măsură de urgenţă. Ascunderea prin tufişuri aparţine altei epoci, păstrând intactă o mentalitate a statului totalitar.
Dezvoltarea reţelei de drumuri este, în continuare, luată în derâdere de Guvern. Fără autostrăzi, România nu mai poate face niciun pas pe calea progresului. Maşinile se vor alinia, în curând, vitezei melcilor din peisaj. Ministrul Rus propune o altă variantă a autostrăzii, şoselele expres, care ar trebui să fie oricum luate în discuţie. De la şoselele expres, nu-i exclus să ajungem la faptul că avem drumuri excelente, nu mai este nevoie nici de acestea. Legislaţia rutieră este puternic subminată de lipsa de profesionalism a poliţiei şi de către cei care administrează drumurile, în egală măsură. Radare plasate la ieşirea din localităţi pe drumuri europene arată cum poliţia ar trebui înlocuită cu simple camere de luat vederi. În atari condiţii de hărţuială, nu este greu pentru un şofer lipsit de responsabilitate să recupereze pe autostradă o regretabilă viteză peste 200 km/h. Depăşirea vitezei, de la un punct în sus, prezintă aceeaşi gravitate, oricare ar fi valorile incriminate, lucru nu tocmai normal. Germania are regim de viteză liber pe autostrăzi, şi toată lumea este în regulă. Asta nu înseamnă că şoferii din Germania merg prin localităţi cu aceeaşi libertate, uitând de locul unde rulează. Contextele ar trebui să facă regulile, şi nu folosirea străzii ca mijloc de rotunjire a bugetului.
O rezolvare corectă a regimului de viteză s-a întâmplat pe ruta Bucureşti-Ploieşti, decongestionând un trafic stresant. Soluţii pot fi nenumărate, şi în numele acestora poliţia rutieră ar trebui să se alinieze instituţiilor europene de profil. Apropierea de participanţii la trafic nu trebuie să existe doar prin amenzi sau alte sancţiuni, şicanări, vânătoare de posibile greşeli. Dispreţul pe care îl induc aceste modalităţi reprezintă încă un factor perturbator la siguranţa rutieră, în defavoarea respectării legilor esenţiale. Poliţia nu mai poate sta în birouri sau ascunsă pe te miri unde, locul ei este în stradă, acţionând conform, asigurând un trafic normal. Excesul de zel discreditează orice abordare, rezultatele fiind pe măsură.
Infernul rutier al României are nevoie de o abordare complexă, nu de una miliţienească. Folosirea drumurilor publice drept sursă de finanţare a unor primării, cu toate anexele inutile, care poate ar trebui desfiinţate, sigur vor fi desfiinţate în viitor, face deplasarea prin România imposibilă, aproape de evitat. Turismul şi economia românească au un duşman absolut în modalitatea de abordare inflexibilă a drumurilor existente, mai mult decât starea lor de subdezvoltare. Drumuri modernizate cu milioane şi milioane de euro au limite de viteză pe care nu le-au avut niciodată, din motive evidente. Semnalizări imposibile, carosabil nemarcat, semne puse deseori aproape după situaţia indicată fac din căile rutiere române un loc dedicat accidentelor. Încălcări grave ale priorităţii, precum forţarea semaforului, sunt mult subestimate în raport cu abateri minore, aşa încât orice rediscutare a legislaţiei este obligatorie.
Poliţia rutieră trebuie scoasă în stradă, acolo unde îi este locul de muncă, pentru a găsi cele mai bune soluţii la dificultăţile traficului actual. Ridicarea regimului de viteză cu 10, 20 km/h, pe drumurile europene, chiar în localităţi, reprezintă o necesitate, aşa cum acest lucru s-a aplicat peste tot în Europa, uneori chiar în România. Aceasta e treaba legiuitorului responsabil, în fapt, de toată degringolada de pe drumurile ţării, de starea lor deplorabilă. A pune alcoolul, încălcarea priorităţilor pe acelaşi loc cu unele abateri minore duce, indirect, la favorizarea situaţiilor grave care ar trebui mult mai mult descurajate şi aspru sancţionate. Deocamdată, infernalul trafic rutier din România este o sursă bugetară, nimic altceva, iar soluţiile poliţiei rutiere sunt lipsite de orice terapeutică şi utilitate. S-a trecut de la mita oferită în stradă la încasarea oficială, cu chitanţă, a acesteia. Poliţia rutieră are rolul ei absolut, însă pentru realizarea acestuia trebuie să se implice profesionist, găsind soluţii eficiente la dezastrele de pe şoselele României. Probabil, proiectul de lege de schimbare a regimului de viteză în România, propus de Norica Nicolai, cu câţiva ani în urmă, ar fi o soluţie demnă de reluat în discuţie, posibilă prin sancţionarea mai severă a unor abateri privite cu o toleranţă iresponsabilă.
Frâna nu rezolvă totul, uneori folosirea ei incorectă poate fi la fel de fatală precum viteza incontrolabilă! Poliţia, prin legi inteligente, trebuie transformată în veritabili doctori ai traficului şi ai siguranţei stradale, nu într-o nouă miliţie accentuând stresul şi aşa destul de ridicat.
Autor: Ioan Vieru, Cotidianul
