Dan Mihai Zarug, designer și creator de conținut, cunoscut și pentru prezența în mai multe emisiuni și concursuri TV, a pierdut 50 de kilograme în trei ani. Nu doar cu voință, nu cu lacăt pe frigider- ci cu ajutor și cu un medic care l-a tratat ca pe un bolnav, nu ca pe un vinovat.
Erau 130 de kilograme și un diagnostic care suna ca o sentință: prediabet, steatoză hepatică gradul 4, la un pas de ciroză non-alcoolică. „Adică, mai urma să-mi scrie pe cruce: l-a omorât frigiderul”. Dan Mihai Zarug era în Sicilia, în vacanță, și nu se putea bucura de nimic. Îi era rușine să se dezbrace pe plajă. Abia urca două etaje. Știa că ceva trebuie să se schimbe, dar nu știa cum.
Azi, la 45 de ani, are cu 50 de kilograme mai puțin. Studiază la master în anul 1 la Consiliere filozofică, face practică la Spitalul ”Prof dr. Alexandru Obregia” și povestește cu deschidere- pe Instagram și în interviuri- despre tot ce nu se spune de obicei despre obezitate: rușinea, mâncatul compulsiv, corpul ca refugiu și ca închisoare în același timp.
Și despre un lucru pe care l-a înțeles abia la capătul unui drum lung: că obezitatea nu e o problemă de voință. E o boală cronică. Și că singur nu o poți trata.
Povestea lui Dan începe cu un copil (din Botoșani, nota red.) care creștea în România lui Ceaușescu, simțind că e diferit- fără să aibă cuvinte pentru asta, fără niciun reper, fără nicio reprezentare publică a diversității.
Discursul public despre obezitate în România e construit aproape exclusiv pe rușine și voință. Bolnavul trebuie să vrea mai mult. Să mănânce mai puțin. Să se abțină. Dacă nu reușește, e leneș, e slab, e vinovat. Dan Mihai a trăit ani în această paradigmă- inclusiv acasă.
„Ai mei întâi mă shame-uiau că, băi, ai luat proporții, trebuie să slăbești. Și trebuie să ții regim, îți punem lacăt pe frigider. Și ajungeam de la școală într-o zi și, guess what, ei făceau ligheane de șnițele. Fără să ia în calcul că - știți, dar parcă trebuia să fiu la regim. Da, dar tu, nu noi.”
Dr. Adrian Pană, specialist în epidemiologie și sănătate publică, pune în cuvinte mecanismul din spatele acestei experiențe comune milioanelor de oameni cu obezitate din România: „Stigma față de persoanele cu obezitate este o problemă extrem de serioasă și este perpetuată în continuare. E cumva una din cele mai subestimate bariere din sănătate publică și, paradoxal, e perpetuată inclusiv de sistemul medical. Stigmatizarea persoanelor cu obezitate, judecate dacă sunt leneșe, lipsite de voință sau neglijente față de propria sănătate, nu este doar o problemă de bune maniere."
Consecințele sunt pur clinice. Persoanele stigmatizate evită consultațiile medicale de teama judecării, au niveluri mai ridicate de cortizol cronic- stres biologic permanent -, sunt mai predispuse la mâncat emoțional și au rate mai scăzute de aderență la tratament.
„Stigma agravează boala pe care pretinde că o condamnă", spune dr. Pană.
Conf. dr. Cornelia Bala, medic specialist în diabet, nutriție și boli metabolice, adaugă comparația care face ca întregul eșafodaj al „voinței" să se prăbușească: „Nu este o diferență între obezitate și alte boli cronice. Nimeni nu se întreabă de ce voința nu-i suficientă să-și țină glicemia sub control, sau tensiunea. Acolo nimeni nu pune la îndoială nevoia de tratament."
Abia acum trei ani, când un medic- soțul unei prietene- i-a spus direct lui Dan Mihai Zarug că obezitatea e o boală cronică și trebuie tratată ca oricare alta, ceva s-a schimbat. Până atunci, Dan evitase să ceară ajutor tocmai de teamă: teamă că va fi judecat, umilit, că medicul îi va spune să mănânce mai puțin și atât.
„Eram la premisa că mai degrabă mă chinui singur, decât să mă duc la un medic - de rușine. Că ce să-mi zică ăla? Încă unul să-mi zică că sunt scârbos și trebuie să nu mai mănânc? Ceea ce nu pot. Cred că avem o imagine asupra medicilor- de medic judecăcios. Și atunci îți spui: Bă, deja am o problemă, mă duc la ăla să mă mai și umilească?”