Stefan Luchian (1868, Stefanesti, Botosani - 1916, Bucuresti)
La 1 februarie 1868, in Stefanestii Botosanilor, se nastea Stefan Luchian.
Framantarile politice ale vremii, intre plecarea lui Cuza si venirea, inca nedorita de popor, a lui Carol de Hohenzolern, fac sa ajunga in acest colt de tara familia maiorului Dimitrie Luchian, sustinator al lui Cuza.
Astfel poposesc in garnizoana de la Stefanesti, cu doi ani inainte de nasterea lui Stefan, maiorul Luchian, un barbat bland, totusi darz din fire si demn, impreuna cu Elena Luchian, o fire foarte practica, apriga si hotarata.
Li se nasc aici ambii copii, al doilea fiind Anibal, cu un an mai mic decat Stefan. Micul Stefan petrece aici doar primii cinci ani din viata, pentru ca in 1873 se muta la Bucuresti, in Mahalaua Popa Soare, unde dupa numai patru ani ii moare tatal.
…si Bucurestiul saraciei
Incepe a desena inca din scoala primara, unde
faceam desenul la toata clasa, pe treizeci de gologani; atata era tariful, spunea Luchian, care mai tarziu zicea in gluma ca
m-am apucat de pictura pentru ca nu mi-a placut cartea, nu tocmai adevarat, pentru ca a fost unul dintre artistii cei mai cultivati si mai dornici de cunoastere de la noi.
In 1885 ajunge la Scoala de Belle Arte, desi familia se impotrivea. Si avea si de ce. Artistii erau priviti cu mare dispret in perioada aceea, in afara doar de cazul in care aveau avere si o situatie sociala buna.
Era, mai ales, situatia atat de cunoscuta, a lui Eminescu, care tocmai fusese doborat de boala si saracie. Grigorescu vindea bine, dar si destul de greu, dupa o viata de munca intru culoare. Matei Millo, neam de boieri moldoveni, ajunsese un saltimbanc, juca pe unde apuca pentru a-si duce zilele.
Si totusi, Luchian a ales pensula, sa-i fie pururi calauza. Are flerul artistic de a evita capcanele academismului, promovat aproape cu forta de Aman si Andreescu, si descopera pictura adevarata, prin Grigorescu, Eduard Manet sau Gauguin si Van Gogh.
Ajunge la Paris tocmai pentru a patrunde lumea acestor artisti geniali, intr-o societate atat de pestrita, ce unea pictori din toate colturile lumii. Intors in tara, hotarat sa nu faca nici un compromis pentru a intra in gratiile politice ale celor care tineau toate fraiele artei romanesti, Luchian ajunge repede in situatia tuturor artistilor acelei vremi. Precum Eminescu, in vremea lui, pierde si Stefan casa lasata de parinti.
Marturiseste, de altfel:
de la parinti am avut de toate, afara de sanatate. Mi-au lasat ceva stare. S-au gasit oameni insa atat de teribili, care sa mi-o manance, fara nici o teama ca lasa pe drumuri un om lipsit de orice mijloace pentru lupta de toate zilele. Cu toate acestea, le vad numele prin gazete, nume de luptatori constiinciosi, caractere nestramutate, oameni cinstiti si altele, cand locul lor ar fi la puscarie. I-am lasat in plata Domnului.
Pragul celor 33 de ani
Abia mai are cu ce isi tine zilele. Iata insa ca, printr-o teribila coincidenta, apropierea de acelasi Eminescu revine, dureros de reala: asemenea poetului ipotestean, tot la 33 de ani cade, pentru prima oara, si Luchian:
tulburari ale sensibilitatii. Slabirea acuitatii vederii. Bolnav resemnat. Caracter bland, concentrat, vorbind putin, fara sa aiba aerul ca e preocupat de boala, dar in fond profund afectat ca nu putea sa manuiasca penelul, scrie doctorul Gh. Marinescu in fisa medicala de la spitalul Pantelimon.
Anii ce urmeaza sunt marcati de grija, probleme materiale crunte, dar si de o putere de munca uriasa pentru revenirea in peisajul artistic atat de vitreg pentru un om care nu se intremase inca de pe urma bolii.
Picturile acestei perioade atrag, totusi, atentia, si chiar reuseste sa expuna lucrari alaturi de Grigorescu, pe care il aprecia in mod deosebit.
De altfel, si Grigorescu era fermecat de Luchian, pe care l-a sprijinit si aparat in fata tuturor rautatilor vremii. Insa, pana la sfarsitul vietii, in 1916, multe greutati au pus la incercare existenta artistului, boala, saracia si tradarile semenilor marcand ultimii ani ai sai.
Stefan Luchian a lasat in urma o opera de o universalitate covarsitoare, continuand puritatea artistica a lui Grigorescu, dar pregatind cadrul pentru izbucnirea neasteptata a unui alt roman care a castigat si mai castiga, inca, spatiul artistic mondial: Constantin Brancusi.