Născut pe 8 martie 1972, Daniel Cornea a beneficiat de o educaţie artistică (pian şi pictură), înainte de a opta pentru studiul matematicii şi al fizicii.
Ajuns în Bucureşti la începutul anilor ’90, se lasă captivat de revirimentul "spiritualist" din acea vreme, cu toate căutările şi devierile inerente. Tot aici îl întâlneşte pe Părintele Teofil Braşoveanu, sub îndrumarea căruia intră în monahism, la Peştera Ialomicioarei (1992). În 1994 îl cunoaşte pe Sorin Dumitrescu, la un simpozion de arhitectură bisericească.
Astfel, participă la iradierea culturală a fenomenului creat în jurul Editurii Anastasia, Asociaţiei Medical-Filantropice Christiana şi a lui Sorin Dumitrescu însuşi, de care se ţine scai, pe motiv că "sunt călugăr şi vreau să învăţ să fac icoane!".
Are deci privilegiul de a intra în atelierul Maestrului, de la care "fură" mai puţin o anumită "tehnică" de a picta, cât acea inefabilă harismă de a deosebi Icoana de restul imaginilor. Această iniţiere întru deprinderea "scrierii de Icoane", deşi durează numai doi ani (1994-1996), este suficient de profundă pentru ca tânărul monah să-şi găsească harisma proprie, şi să o pună în lucrare…
Fără să facă "rabat" de la valorile perene ale Tradiţiei, Daniel Cornea a învăţat bine "lecţia" modernităţii. Mărturie stau icoanele sale. Unele chipuri de sfinţi (Ioan Botezătorul, Apostolul Matei), sunt realizate într-o tentă "cubistă", care lasă să se întrevadă efortul ascetic de reconstituire a Chipului omului creştin, din "aşchiile" în care îl fragmentase modernitatea. Dar cei mai spectaculoşi sunt îngerii. Amintim că, în tradiţia iconografică de tip comnen, îngerii au atins cele mai înalte "cote" de spiritualitate, prin întrebuinţarea a două procedee stilistice: dilatarea pupilelor (efect: transcendenţa privirii) şi aplatizarea volumelor (efect: lipsa de "consistenţă" materială a formelor). Aceste două caracteristici sunt vizibile la toţi îngerii pictaţi de Daniel Cornea. Unui nivel ridicat de spiritualizare îi corespunde însă un nivel ridicat de abstractizare. Acest lucru creează impresia acută de modernitate. Veşmintele, bunăoară, sunt "stilizate" în manieră cubistă, iar contrastul cromatic între incandescentul aripilor şi albastrul-violet (şi violent) al veşmintelor, dă realmente frisoane unui privitor mai sensibil.
Daniel Cornea face parte din acea categorie rarisimă (dar aflată "pe cale de apariţie", cum îi place să spună) a monahului cultivat şi îngrijit, temeinic ancorat în Tradiţie, şi interesat în egală măsură de ultimele noutăţi ale momentului. De altfel, mi-a mărturisit admiraţia lui pentru un alt corifeu al "spiritului de fineţe" ortodox, Monahul Nicolae Delarohia, practicant al aceluiaşi tip de scriitură (stricto sensu) integratoare la adresa modernităţii.
Din 1996, monahul Daniel trăieşte la Schitul Tarcău, judeţul Neamţ.
A scris cartea "Sexualitatea – o privire din tinda Bisericii", la Editura Christiana, dar şi "Cinema-ul. O lectură îmbisericită", în cea de a doua fiind vorba despre abordarea teologică a Cinematografiei, care reclamă, pe lângă veleităţi cultural-artistice, cunoştinţe teologice dintre cele mai solide.
Pentru Daniel Cornea, filmul "nu este o icoană, ci o oglindă a realităţii". Şi totuşi: criteriul ultim (cel care conferă valoare artistică faptului cinematografic) nu constă atât în fidelitatea reflectării "realităţii" ci mai cu seamă în autenticitatea redării omenescului din om. "Nimic din ceea ce e omenesc nu mi-e străin", ar putea fi justificarea morală a Cinematografiei.
"Cinema-ul. O lectură îmbisericită", ne dezvăluie un scriitor pe deplin format în buna tradiţie a părintelui Nicolae Delarohia. Bine ancorat în Traditie, dar şi receptiv la provocările modernităţii, Daniel Cornea posedă acea sensibilitate edificată pe inteligenţă, care îi permite flexibilitatea ludică a unei abordări altminteri extrem de serioase. Miza generală a cărţii (dincolo de cea strict teologică) este de a ne revela faptul că menirea Artei este aceea de a ne reîmprospăta uimirea în faţa lumii…
(Alexandrul Valentin Craciun)
Foto: Marius Caraman (Muzeul Ţăranului Român)
