La mulți ani, Mihaela ARHIP! - "Să învăţăm să ne regăsim sub măştile pe care societatea vremurilor de criză ne obligă şi ne învaţă să le purtăm"

"Oamenii sunt ferestre prin care Dumnezeu îşi filtrează lumina. Cu aceeaşi putere. Noi suntem cei care o reflectăm în mod diferit. Suntem ferestre cu personalitate ale unui univers impersonal. Şi trebuie să învăţăm arta de a reflecta lumina care se loveşte de noi. Să învăţăm să ne regăsim sub măştile pe care societatea vremurilor de criză ne obligă şi ne învaţă să le purtăm".

La mulți ani, Mihaela ARHIP! - "Să învăţăm să ne regăsim sub măştile pe care societatea vremurilor de criză ne obligă şi ne învaţă să le purtăm"

MIHAELA ARHIP

Mihaela Arhip s-a născut la Botoşani, pe 31 ianuarie 1970. A urmat cursurile Şcolii 7 şi pe cele ale Colegiului Naţional "A.T.Laurian". Este absolventă a Facultăţii de Filologie. De peste 20 de ani este profesor de limba şi literatura română (Şcoala 6 Botoşani, Şcoala 17 Botoşani, iar din 1998 la Liceul de Artă "Ştefan Luchian").

A debutat cu poezie în anul 1997, în revista Limba şi Literatura română. Colaborează cu versuri şi articole în publicaţii periodice din Botoşani şi din ţară (Archaeus, Cronica, Cronica veche, Dacia literară, Intertext, Mentor, Opinia Fălticeneană, Relief educativ moldav, Revista română, Ţara de Sus).

"Am debutat în revista “Limba şi Literatura Română” nr. 3 din 1987. Eram în clasa a XI-a, la liceul  “A. T. Laurian” şi trăiam, ca mai toţi colegii mei de generaţie, primele iubiri. Poemul a fost scris într-o oră de fizică, nu pentru că ora nu ar fi fost interesantă, dar atunci a sosit clipa facerii lui şi nu puteam să o amân. L-am scris pe braţ, cu stiloul, coborând şi ridicând mâneca uniformei, pe ascuns, şi l-am transcris acasă pe un caiet. Primele autografe le-am scris unor colegi, chiar pe pagina revistei în care a fost publicat. Nu aş putea să spun însă când am început să scriu. Ar fi ca şi cum aş încerca să aflu clipa precisă când m-am îndrăgostit prima dată. S-ar putea ca debutul celor două evenimente să fi coincis. S-ar putea să fi fost erupţii diferite…", mărturisește Mihaela Arhip în chestionarul Scriitorul -Destin și opțiune.

În anul 1999 obţine Premiul revistei Dacia literară la Concursul Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene Porni Luceafărul…, secţiunea Grupaje de poezie, Botoşani, iar un an mai târziu, la aceeaşi competiţie literară este distinsă cu Premiul revistei Cronica, dar şi Premiul Editurii Dionysos, Kastellaun (Germania), pentru debut editorial, volumul "Sfârşitul inocenţei" fiind publicat în anul 2002, la Editura Axa.

Şapte ani mai târziu, Mihaela Arhip publică, la Editura Axa, cartea "Libertatea unui condamnat la viaţă", iar în 2011, de această dată la Editura Eikon, Cluj-Napoca, apare volumul de versuri "(I)reversibil". A coordonat Antologia de poveşti pentru copii - 19 poveşti şi povestea lor (Botoşani: Silva-Vic, 2005).

Mihaela Arhip construieşte, clădeşte imperii de cuvinte, dar nu spre a cuceri teritorii, ci pentru a crea punţi între oameni. Şi nu se foloseşte de dimensiuni spaţiale, astrale, deşi, cum spunea Platon, "este uşor să vorbeşti despre zei decât despre oameni". Mihaela Arhip păstrează dimensiunea umană a trăirii, măsurând cu luciditate ceea ce atât de greu poate fi măsurat: intensitatea iubirii şi a vieţii simple.

Poezia nu este o formă de transfigurare a timpului sau o cale de întrepătrundere vibrantă, meteorică chiar, cu lumea în care trăieşte. Dimpotrivă. Pentru Mihaela Arhip, a scrie poezie este o firească stare existenţială, un cotidian calm, echilibrat, bine dozat afectiv. Poezia devine carapace, dar şi vulcan, desigur, atunci când lumile exterioare se mişcă şi dezmărginesc sufletul individual, emoţiile, singurătăţile.  

"Cred că nu există doar "vremuri sărace", există mai degrabă "sărăcie de vremuri". Oamenii nu mai au vreme să se privească în ochi şi să rostească un adevăr despre sine, nu mai au vreme să viseze, nu mai au vreme să se oprească din mers şi să privească în sufletul celorlalţi, nu mai au vreme să îşi asume vina propriilor greşeli. Sunt "săraci de vremuri". Şi pentru asta au rămas poeţii. Sunt vremuri de criză morală, spirituală, vremuri agresive care nasc în oameni indiferenţa faţă de zâmbetul sau faţă de lacrima celui de alături, cinismul şi superficialitatea. Trebuie să rămână cineva de veghe la graniţa dintre raţiune şi sentimente, trebuie să îşi asume cineva vina pentru fericirea sau/şi suferinţa celor care trăiesc fie de o parte, fie de cealaltă a acestei graniţe. Cred că pentru asta au rămas poeţii", ne mărturisește poeta Mihaela Arhip.

Dacă ar avea posibilitatea de a inventa un obiect de studiu nou în şcoală (nu opţional, ci obligatoriu!), Mihaela Arhip ar vrea mai presus de toate să vadă oameni-ferestre.

"Dacă aş putea, aş introduce în programa şcolară "Arta (im)personalităţii". Aş vrea să se ştie că Oamenii sunt ferestre prin care Dumnezeu îşi filtrează lumina. Cu aceeaşi putere. Noi suntem cei care o reflectăm în mod diferit. Suntem ferestre cu personalitate ale unui univers impersonal. Şi trebuie să învăţăm arta de a reflecta lumina care se loveşte de noi. Să învăţăm să ne regăsim sub măştile pe care societatea vremurilor de criză ne obligă şi ne învaţă să le purtăm", spune profesoara-de-Lumină.

 

24 decembrie

Astăzi,
la fel ca în celelalte zile,
fragili sub lumina Reflectoarelor,
pândim un semn din întunericul ce mărgineşte Scena.

Măcar zgomotul imperceptibil al unui zâmbet,
o palmă lovindu-se de alta,
foşnetul pleoapelor mascând dezaprobarea sau plictiseala,
un semn
care să ne dea de înţeles că nu jucăm cu Sala goală.

Nu putem pleca de pe Scenă,
putem doar împietri în miezul unui Rol
şi atunci o să se facă uimire, tăcere, teamă.

Fără noi,
Decorul e doar o pată de culoare fără nuanţă precisă,
Viaţa şi Moartea nu sunt decât două măşti de carton vopsit
atârnate în Culise,
Până şi Cerul pe care l-aţi lăsat deasupra, la intrare,
e doar o cortină care separă ceea ce credeţi de ceea ce ştiţi.

Aţi avut vreodată curajul
să vă îmaginaţi
cum ar fi dacă publicul ar juca cu scena goală?

Cum ar fi
să fiţi singuri într-un teatru închis,
să aplaudaţi sau să huiduiţi
liniştea, pustiul sau luminile reflectoarelor?
Sau propriile gânduri
pe care le-aţi auzi cu ecou în hohotele de râs ale celorlalţi?

În Piesa asta,
eu sunt Actorul acela
care crede
că lumea nu se termină la marginea Scenei,
că nu înseamnă doar ceea ce poţi să cuprinzi
cu privirea.

Eu sunt Actorul acela
care ştie
că zilele de ieri, de astăzi, de mâine
sunt doar reflexii diferite
ale aceleiaşi clipe,
măsurând căderi repetate ale unui timp
inexistent.

Aţi încercat vreodată să zâmbiţi atunci
când vă vine să plângeţi?
Eu nu ştiu să zâmbesc, nu pot, nu am voie,
pentru că eu sunt Actorul acela
care trebuie să vă înveţe
că lacrima are rădăcini mai adânci decât zâmbetul.

Dincolo de care nu veţi putea trece.

Aţi avut vreodată sentimentul că vă vine să plângeţi atunci
când trebuie să zâmbiţi?
Eu nu pot să plâng, nu am voie, nu ştiu,
pentru voi,
eu sunt Actorul acela
care ar trebui să vă mintă
că toate clipele vieţii voastre sunt scene
pe care le puteţi repeta în culise iar şi iar,
ca să nu faceţi nicio greşeală în faţa reflectoarelor.

Dincolo de care nu veţi putea trece.

În singurătate sau cu Sala plină,
am jucat
purtând cunună de lauri, coroană de spini,
deşi nu am ştiut niciodată cu adevărat
dacă mi se potrivesc.

În Piesa asta,
astăzi, la fel ca în celelalte zile,
eu sunt Actorul acela
care se revoltă înainte de căderea Cortinei.

Eu, Celălalt Eu.

Suntem zâmbetul şi lacrima voastră,
suntem cele două jumătăţi care vă definesc.

De fapt,
suntem măştile pe care le arboraţi în faţa publicului
şi le aruncaţi când rămâneţi singuri,
suntem unul şi acelaşi,
faţa şi reversul monedei cu care vă plătiţi biletul
de Teatru.



Gesturi

Când Dumnezeu a vrut să scrie poezie,
s-a aplecat asupra foii albe,
a oftat
şi timpul a-nceput să curgă
măsurat
de gesturile Lui,
dar după ultimul retuş
El s-a-ncruntat,
uimit,
căci de pe foaia albă,
de-acolo de-unde ar fi trebuit să îl privească
poezia,
îl privea un Om
îngenuncheat
care-ncerca să se ridice...



Recurs

Înainte de a mă judeca
încercaţi
să-mi trăiţi bucuriile simple,
tristeţea, singurătatea sau teama permanentă,
şi mai ales clipele pe care
eu nu aş avea puterea să le retrăiesc.
Încercaţi să zâmbiţi
ştiind că nimeni nu se va bucura de asta,
încercaţi să trăiţi cu lacrima mea pe obraz
ştiind că slăbiciunea voastră
e motiv de zâmbet pentru ceilalţi.
Încercaţi să spuneţi adevărul
fără să ştiţi cum ar trebui spus
ca să nu vă doară mai mult pe voi decât pe ceilalţi.
Înainte de a mă judeca
rătăciţi-vă o clipă în apa unei oglinzi,
pe urmă încercaţi să vă împăcaţi
cu ideea
că sunteţi ceea ce gândesc ceilalţi
despre voi,
şi cu dezamăgirea
că ceilalţi nu sunt ceea ce aţi gândit voi
despre ei.
Căutaţi-vă sufletul
şi încercaţi să recunoaşteţi
că de multe ori e mai mic
decât piatra pe care o ţineţi în mână.

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Pentru a înţelege viaţa şi a lupta pentru ea cât este vie. Ziua copilului bolnav de cancer

Vineri, 15 Februarie 2019
449

În fiecare an, la data de 15 februarie este marcată Ziua internaţională a copilului bolnav de cancer. Marcarea Zilei internaţionale a copilului bolnav de cancer are la bază convingerea fermă a...

Memoria zilei: Gheorghe Chipail, botoșăneanul care a realizat prima operație pe cord din România!

Vineri, 15 Februarie 2019
7738

Gheorghe Chipail s-a născut pe 15 februarie 1905, în satul Cucuteni, comuna Durnești, județul Botoșani, tatăl său fiind preotul satului, și a murit pe 2 august 1997, la Iași. A fost un m...

Memoria zilei: Dorin Glăvan, "dușmanul poporului". La 16 ani, condamnat la moarte de comuniști!

Joi, 14 Februarie 2019
1279

Dorin Glavan s-a nascut pe 14 februarie 1942, la Botosani. A fost un reputat teatrolog, activand zeci de ani ca secretar literar al Teatrului Mihai Eminescu Botosani si, in ultimii ani ai vietii, cons...