Gellu DORIAN la 65 de ani: Totdeauna am privit actul de creaţie ca pe o "intenţie a lui Dumnezeu"!

Gellu DORIAN la 65 de ani: Totdeauna am privit actul de creaţie ca pe o "intenţie a lui Dumnezeu"!

 GELLU DORIAN  

Născut pe 13 octombrie 1953, Gellu Dorian este redactor-șef al revistei de cultură "Hyperion" și presedintele Fundatiei Culturale "Hyperion-caiete botosănene". Membru în colegiile de redactie ale revistelor "Convorbiri literare", "Poezia" si "Lumină Lină/Gracious/ Light" New York, dar și membru al Grupului de la Durău, din 1994, și initiatorul revistei "Caietele de la Durău", alături de Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Popa, Nicolae Sava si Radu Florescu. În 1989 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Este, de asemenea, membru PEN-CLUB România.

Poet, prozator, dramaturg, publicist și realizator de carte, Gellu Dorian s-a implicat în ultimele decenii în proiecte de anvergură, unele dintre ele constituindu-se în brand cultural național, dacă ar fi să amintim doar Premiul Național de Poezie, acordat la Botoșani în fiecare an pe data de 15 ianuarie, zi devenită ulterior și Ziua Culturii Naționale. Gellu Dorian ne oferă imaginea unui poet care se trăiește pe sine, deseori manifestându-se defensiv în lumea în care viețuiește, dar mai ales redimensionând hotarele propriilor percepții asupra eului ca măsură a trăirii lăuntrice. Rigoarea unei gândiri bine structurate, exercițiul zilnic al scrisului, dar și atenta observare a spațiului literar au făcut ca Gellu Dorian să fie și un critic avizat, cu un dezvoltat simț al cuvântului.

 

La împlinirea celor 65 de ani, îi dorim scriitorului Gellu Dorian sănătate, împliniri și prieteni buni alături. LA MULȚI ANI!


"Tragedia prin care trece poporul român acum este mai gravă decât cea provocată de un război"

- "Abia de aici încolo întrebarea iese din sine,/ se rostogoleşte până-n cuvântul adevărat", scrieţi în poemul "Singur în faţa lui Dumnezeu" (2001), un poem pe care Nicolae Manolescu avea să îl considere drept o "confesiune autobiografică şi profesiune de credinţă literară". Abia de aici, din marginea celor 65 de ani pe care, iată, îi legaţi în 13 octombrie, "pot privi ce se întâmplă în urmă" (versurile de final ale aceluiaşi poem). Domnule Gellu Dorian, vă propun să începem această (con)vorbire răsfoind cartea (încă nescrisă) care începe cu întoarcerea tatei din lagărul sovietic (se întâmpla cu patru ani înainte de a vă naşte, ca cel de-al treilea copil al lui Dumitru şi al Mariei). Ce a însemnat acest fapt în destinul familiei dvs.?

- Familia mea, una din acele familii de oameni care şi-au legat soarta de un anume loc în care s-au trezit la viaţă, din rădăcini ce pot fi controlate până undeva pe la începutul secolului al XVIII-lea, îl avea în centru pe tata, călit la majorat în gerurile reci ale bolşevismului, fiind luat prizonier la vârsta de optsprezece ani, pe când se pregătea să treacă munţii cu alţi flăcăi de prin împrejurimi, care nu doreau să intre sub talpa cizmelor de la Răsărit ce le ameninţau viitorul, unde a stat aproape cinci ani, dar şi pe mama, mai mică decât el cu doi ani, care l-a aşteptat până s-a întors din lagărul sovietic, aspru la chip şi maturizat.

Tata, probabil din teamă, dar şi dintr-o lehamite absolută, nu mi-a povestit mai nimic din cele ce i s-au întâmplat în acele locuri prin care a fost deportat şi pus la muncă silnică, mai întâi în lagărele de preluare de la Cricova, de la marginea Chişinăului recent adjudecat de bolşevici, de unde a dislocat piatră, lăsând în urmă galeriile în care se află acum pivniţele celebrei podgorii, piatră folosită la înălţarea cvartalelor bolşevice de la Moscova, şi până în catacombele Kievului, de unde afla că sunt sărbătorile Paştelui, de exemplu, doar când vedea coji de ouă roşii curgând pe canalele insalubre ale capitalei ucrainene, stând acolo luni la rând fără a vedea lumina soarelui. Uneori era plimbat în maşini blindate zile şi săptămâni în şir pe tot felul de drumuri, iarna, în geruri groaznice, făcându-l să creadă că va ajunge în Siberia, unde spera că-l va întâlni pe tatăl lui, bunicul meu, primar liberal al Coşulii la acea vreme de război, care, în fapt, murise la Cotul Donului, dispărând într-un mormânt comun, aşa cum au făcut bolşevicii cu mai toţi cei căzuţi din armatele adverse, nu ca noi, românii, care le-am aşezat cimitire ale eroilor peste tot pe pământul patriei noastre de care ei şi-au bătut joc. Dar tatei i-a fost frică să ne povestească nouă, copiilor lui, cele ce i s-au întâmplat în cei aproape cinci ani de prizonierat, în schimb i-a povestit mamei, care, la rândul ei, ne-a povestit mult mai târziu, când frica dispăruse, iar tata nu mai era, murind la vârsta de doar cincizeci şi cinci de ani din cauza celor suferite în anii tinereţii.

Cum să nu-i urăsc pe bolşevici, fie ei de pur-sânge rus sau iudeu?! Noi am fost o familie numeroasă, dacă ar fi să iau în calcul doar fraţii şi surorile mamei, fraţii şi surorile tatei, verii, nepoţii. Din familia mea, cea a părinţilor mei, am mai rămas trei copii, eu, un frate şi o soră. Fratele mai mic a murit de tânăr. Ceilalţi s-au dus cu toţii. Un destin de familie normal, fără contorsionări dramatice, dar umbrit de o epocă în care nu am putut să facem mai mult decât ceea ce era voie. Eu, ca un bun urmaş al familiei mele, mi-am făcut şi eu o familie la rându-mi, în care am convieţuit aproape treizeci de ani. Dar ca urmare a schismelor produse în societatea noastră de azi, prin emigrările continue din cauza condiţiilor proaste de trai de aici, şi copiii mei sunt departe, şi fosta soţie de asemenea. A-ţi reface într-o astfel de situaţie o familie este greu. Tragedia prin care trece poporul român acum este mai gravă decât cea provocată de un război. Noi, pe timp de pace, suntem după Siria, care se află în război, al doilea popor din lume care oferim masă emigrantă de care guvernele României şi-au bătut joc, aşa cum s-a văzut şi pe 10 august, când emigranţii întorşi acasă au fost umiliţi de forţele guvernului Dăncilă-Dragnea. Trist. Asta s-a întâmplat şi cu familia mea. Duc greutatea asta pe umeri. O voi deşerta într-un roman, la care mă tot gândesc şi într-o bună zi îl voi scrie.

- În urmă cu 46 de ani, sub girul lui Lucian Valea, debutaţi în ziarul „Clopotul”. În acelaşi an - 1972 - Geo Dumitrescu valida - cu rigoarea cunoscută - un poem în prestigioasa revistă "România literară", pe care o asumaţi atunci cu numele George Dor. Îi cunoaşteţi, în culcuşul acelei vârste de 19 ani, pe Laurenţiu Ulici, pe Dumitru Ţiganiuc, pe Constantin Dracsin. Peste ani aveaţi să susţineţi în "Convorbiri literare" o rubrică dedicată cărţilor debutanţilor (într-un timp chiar rostuită în Plus şi Minus). Cum vedeţi debutul în literatură astăzi, raportat la anii 70-80?

- Într-adevăr, după o corespondenţă la diverse ziare şi reviste din ţară, am debutat cu două poezii în ziarul „Clopotul”, care, pe atunci avea la fiecare final de săptămână două pagini, format mare, literar-artistice. Girul mi l-a dat Lucian Valea, iar Nicolae Cântec, redactorul-şef al ziarului, a legitimat, cum se spune, publicarea. Era de Schimbarea la faţă, pe 6 august 1972. Am semnat cu pseudonimul Gellu Coşula, cu care am semnat şi alte informaţii în ziar, devenind corespondent al acestuia. A fost prima mea bucurie literară confirmată în literă tipărită. Apoi a venit şi validarea, care a contat mult mai mult, în „România literară”, primind girul lui Geo Dumitrescu. Nu se debuta deloc uşor. Editura Eminescu a deschis seria debuturilor editoriale şi am participat cu un manuscris, intrând în 1974 în prima antologie a editurii consacrată debutanţilor. Părea a fi un semn bun.

Apoi, în 1981, am intrat în antologia Editurii Albatros cu o secţiune importantă a cărţii Esopia, pe care o consider debutul meu editorial, chiar dacă în 1979 am publicat placheta Liniştea neliniştii, în caseta cu 20 de scriitori botoşăneni editată de Casa Creaţiei Botoşani. Acela a fost un adevărat eveniment editorial în ceea ce a însemnat promovarea mişcării literare de la Botoşani, care gravita în jurul Cenaclului „Mihai Eminescu”, coordonat de Lucian Valea. Confirmările veneau una după alta, dar nu prea multe, că aşa erau timpurile. Tot în acea perioadă, pe la începutul anilor ’70, l-am cunoscut pe Laurenţiu Ulici, care în 1975 îmi acorda încrederea lui la cel mai important concurs de atunci, „Nicolae Labiş” de la Suceava, care se afla la ediţia a VIII-a, iar acum a ajuns la ediţia jubiliară, 50! Dar şi pe Dumitru Ţiganiuc, şi pe Constantin Dracsin, de care m-am legat sufleteşte, fiindu-i cu trecerea anilor cel care i-a dactilografiat întreaga operă poetică, jurnalul, însoţindu-l în diverse oraşe din ţară. Şi asta ca să-i amintesc doar pe cei pe care i-ai invocat ca făcând parte din „culcuşul acelei vârste de 19 ani”. Peste timp, luând modelul lui Laurenţiu Ulici, care a susţinut ani buni rubrica Prima verba în „România literară”, am început să scriu şi eu despre cărţile debutanţilor, la rubrica Debuturi din „Convorbiri literare”, care rubrică, iată, a împlinit în ianuarie anul acesta douăzeci şi trei de ani, articole care s-au adunat deja în două cărţi cu titlul Cititorul de poezie.

Debutul editorial, indiferent în ce gen, poezie, proză, teatru, eseu, astăzi se poate produce fără nicio emoţie şi, deci, fără a crea mari valuri, faţă de cum erau pe acea vreme, mult mai dificil de a convinge un juriu, de a convinge o editură. Modalităţile sunt multiple, indulgenţele extrem de mari, vârstele diferind, de la cele mai fragede la cele mai înaintate. Totuşi, cele care contează în evoluţia unui poet, ca să ne referim doar la acest gen accesibil şi agresat din ce în ce mai mult pe diverse căi, mai ales virtuale, sunt cele pe care le girează doar unele edituri ai căror redactori se conduc după criteriile de valoare şi estetice acceptate şi confirmate în timp. În rest, Dumnezeu cu mila. Sute şi sute de cărţi ale debutanţilor trec în uitare şi sunt „bucurii” de moment pentru familiile celor cărora pasămite muza le-a dat ghes.


"A fost greu doar atunci când mi s-au pus piedici – şi mi s-au pus suficiente –, dar pe care le-am depăşit"

- Cum trecea, în 1981, luna pe la Ipoteşti, domnule Gellu Dorian? Cum au ajuns fragmente din reportajul publicat în revista "Flacăra" să fie citite la Europa Liberă şi, de fapt, care este povestea care avea să tulbure într-un fel sau altul spaţiul eminescian?

- Luna pe atunci, ca de fapt şi acum, trecea tristă pe cerul Ipoteştilor, aşa cum am văzut-o în acea vară a anului 1981, când am stat acolo o zi-lumină, urmând apoi şi altele, în acel spaţiu rămas oarecum de izbelişte de la plecarea din 1979 de acolo a unei poete care n-a lăsat prea multe urme, dar invocă perioada ei de custodie de acolo ca fiind cea mai importantă. O fi fost pentru ea, dar pentru acel spaţiu nu! Atunci am fost curios ce ştiu localnicii, primii ghizi ai unui astfel de loc, despre Eminescu, despre opera lui. Erau cu totul şi cu totul în afară. Dar nu numai ei, ci şi cei care păstoreau administrativ-propagandistic comuna care purta numele poetului, aşa cum se numeşte şi acum. Ba mai mult, casa era lăsată pe mâna unei femei de serviciu, care o făcea pe ghidul, confundând „scrinul” cu „sicriul”. Şi aşa mai departe. Am realizat un reportaj, care a fost publicat în revista „Flacăra”. Tărăboiul a fost mare. Mai ales că fragmente din reportaj au fost citite la „Europa liberă”. Lucram la Biblioteca Judeţeană. Nu am fost dat afară, deşi presiuni s-au făcut.

Ba mai mult, în 1981, am coordonat acolo revista „Amfitrion”, cinci numere, precursoarea revistei „Caiete botoşănene” şi, evident, a actualei reviste „Hyperion”, cea mai longevivă revistă de cultură din istoria presei culturale botoşănene, aflată acum în dificultate. Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România, fiind, deci, o instituţie de cultură de importanţă naţională, dar asta pentru unii nu contează. Nu ştiu cum se face că acel loc, de când îl ştiu, de pe la începutul anilor ’70, n-a avut noroc de oameni care să-l iubească şi să-l respecte cu adevărat, de parcă un blestem a atârnat mereu peste el, peste memoria Eminoviceştilor, familie încercată de cele mai multe ori, cu sinucideri şi morţi timpurii ale copiilor, cu procese care au măcinat sănătatea stâlpului familiei, Gheorghe Eminovici, cu moştenitori lacomi şi indiferenţi, cu soldaţi sovietici care au tras cu mitraliera în zidurile casei poetului, cu angajaţi care nu au înţeles şi nu înţeleg menirea acelui spaţiu în cultura română. Totuşi, dintre toţi cei care s-au ocupat acolo cu aplecare şi pricepere în eminescologie a fost Valentin Coşereanu, care, din acel an cu „lună tristă pe cerul Ipoteştilor”, 1981, şi până la plecarea sa de acolo, în 2010 pare-mi-se, a făcut tot ce se vede acolo, acel spaţiu de interes naţional, ţinut acum în limita provincială de interes local. Neatenţia lui Valentin Coşereanu şi ochiul politic care a stricat tot ce era durabil în ţara asta l-au îndepărtat de spaţiul ipoteştean căruia i-a fost predestinat, continuându-şi pe cont propriu şi cu sprijinul Academiei Române cercetările eminescologice pentru care s-a născut. 

- Se rotunjesc, iată, 35 de ani de la primul număr al revistei „Caiete botoşănene”. Un an mai devreme - 1982 -se înfiinţa la Botoşani Cenaclul Uniunii Scriitorilor, unde aţi fost membru fondator. Este anul în care are loc şi prima ediţie a Concursului Naţional de Poezie şi Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”, când aţi şi câştigat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru grupajul de poeme "Încercare asupra Poesiei". Din marginea celor 65 de ani, cum priviţi astăzi înapoia vremii? Pentru că, iată, în 2018 sunteţi redactor-şef al revistei „Hyperion”, conduceţi Cenaclul Uniunii Scriitorilor din România şi aţi coordonat ani şi ani Concursul „Porni Luceafărul…”, o competiţie care a presărat în literatură nume ce au confirmat prin valoare şi forţă nu doar poetică, ci şi critică. A fost un drum greu, a fost o cale pe care aţi mai porni încă o dată?

- Da, mai întâi a luat fiinţă la Botoşani al doilea cenaclu din ţară al Uniunii Scriitorilor din România, după cel de la Suceava, în 1982. Preşedinte al U.S.R. era Dumitru Radu Popescu. Cum U.S.R.-ul intrase în atenţia directă a lui Nicolae Ceauşescu, care a interzis să mai fie primiţi noi membri în Uniune, D.R.P.-ul a luat această iniţiativă, care, şi ea la rîndul ei, a fost stopată, pentru că alte cenacluri ale U.S.R. în ţară nu au mai luat fiinţă. După Colocviul Naţional de Poezie de la Iaşi, din toamna lui 1978, poeţii, scriitorii în general, au reintrat în atenţia agresivă a securităţii, au devenit duşmani ai poporului. Aşa că nu trebuiau să se mai manifeste public. Apoi, la Botoşani, revistei „Amfitrion”, care apărea la Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu”, mascată sub titulatura de buletin informativ, i-a fost stopată apariţia, continuată din ianuarie 1983 cu editarea revistei „Caiete botoşănene”, în patru pagini, în corpul revistei „Ateneu” din Bacău. Aşa au apărut 84 de numere, până în decembrie 1989, când a devenit revista „Hyperion – caiete botoşănene”, editată şi difuzată de la Botoşani. De atunci coordonez apariţia ei, cu diverse forme de sprijin, de la donaţii şi sponsorizări şi proiecte finanţate de Ministerul Culturii şi Centrul Creaţiei Populare Botoşani, având din 1997 ca editor Fundaţia Culturală „Hyperion-caiete botoşănene”, până la finanţări parţiale acordate de Consiliul Judeţean Botoşani, din 2009, prin Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu”, care în ultimul an a redus drastic finanţarea revistei, ceea ce pune în dificultate apariţia ei. Dar nu mor caii când vor câinii. Iar cât priveşte concursul de poezie amintit, din cele XXXVII de ediţii câte are până în prezent, XXVII le-am organizat eu, ca salariat al centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Botoşani. Au fost prezente la Botoşani, prin acest concurs, cele mai importante edituri şi reviste de cultură din România, au debutat peste 600 de tineri poeţi, unii confirmând, alţii fiind pe parcurs să confirme sau poate chiar au renunţat, cine ştie. Este greu să urmăreşti evoluţia lor într-un spaţiu în care difuzarea revistelor şi a cărţilor de poezie este ca şi inexistentă. Da, a fost greu doar atunci când mi s-au pus piedici – şi mi s-au pus suficiente –, dar pe care le-am depăşit, impunând un proiect coerent de nivel naţional. Dacă ar fi să fie să reiau totul, aş face-o şi, evident, în cunoştinţă de cauză, aş mai schimba câte ceva, aş şti să mă lipsesc de inşii fără caracter, de mentalităţile de căruţaşi pe care, din păcate, le-am oploşit ani în şir în preajma acestui important proiect cultural, ca de altfel şi a altora de care s-au lipit pentru a-şi vedea sacii în căruţă.

- "În fiecare ins e sădită o intenţie a lui Dumnezeu care prin om trebuie să devină creaţie", spune un părinte al ortodoxismului românesc. Vă amintiţi dacă a existat un moment anume în care aţi privit Poezia ca pe o "intenţie a lui Dumnezeu", ca pe un talant de care sunteţi responsabil şi, mai ales, dator a-l înmulţi?

- Totdeauna am privit actul de creaţie ca pe o „intenţie a lui Dumnezeu”. Dacă nu conştientizezi acest lucru, fără a fi habotnic, bigot, cum nici lui Dumnezeu nu-i place atunci când îşi priveşte chipul schimonosit pe feţe mult prea fals smerite, cu spoiala sub care El vede adevărul, înseamnă că Dumnezeu nu ţi-a încredinţat acel talant, ci ai încercat să i-L furi şi atunci nu reuşeşti să faci nimic din ceea ce crezi că poţi face aşa cum alţii fac cu atâta har. Dar Dumnezeu nici nu te trezeşte la realitate, ci îţi fură şi El minţile şi te pierde. Asta este soarta celor fără talent, a veleitarilor, foarte mulţi din păcate la număr, care îşi omoară timpul pe care Dumnezeu li l-a dat pentru alte treburi pe care nu le fac. Păţesc cu toţii ca Oblomov, într-o risipă de timp fără noimă, într-o harababură a vieţii pentru care vor da socoteală, aşa cum a dat, chiar în timpul vieţii sale, celebrul personaj K al lui Kafka. Şi viaţa, în astfel de situaţii bate literatura! Eu nu aş fi continuat dacă nu mi s-ar fi confirmat că relaţia mea cu Dumnezeu, din acest punct de vedere, este una reală, firească. Am urmat actul creaţiei cu o mereu nemulţumire de sine, de cele ce realizam, căutând nu să mă întrec cu alţi scriitori, ci cu mine însumi, să mă depăşesc, să văd în ce măsură Dumnezeu poate fi mulţumit de felul în care îi înmulţesc talantul pe care mi l-a oferit. O fac şi de aici înainte. Mai am încă multe lucruri de realizat, altele de adus în starea în care, cântărite de timp, să poată trece pe mai departe. Nu ştii niciodată când eşti cel împlinit, ci doar când eşti nemulţumit şi atunci ai datoria să te depăşeşti, să intri în rândul celora cărora timpul le dă o şansă. Cred în această şansă, deşi, aşa cum arată lumea de azi, cum sunt uitaţi unii dintre marii noştri poeţi, cum de memoria celui mai mare poet român îşi bat unii joc, am îndoieli că spre mine se vor îndrepta ochii celor de peste sute de ani.


"Statutul scriitorului român este făcut ferfeniţă şi din cauza scriitorilor de proastă calitate"

- Într-un iureş al grăbitelor entuziasme, într-o vreme în care reţelele de socializare impun false valori, mai are putere un critic literar să urce pe raft cărţile cu adevărat importante ale timpului său? 

- Nu, din păcate nu mai are cum, mai ales, că timp poate ar avea, dacă ar intra în posesia tuturor cărţilor care merită să trăiască. Cât de multe ar fi acestea, o scurtă privire asupra lor l-ar putea face pe un critic adevărat să aleagă pe cele care merită atenţia lui. Cei care iau de pe reţelele de socializare, în general, nu sunt profesioniştii, ci cei, aşa cum spui, grăbiţii, entuziaştii din nimic şi autoadmirativii.

- În urmă cu cinci secole, Hieronymus Bosch picta o lucrare numită "Purtarea crucii". Artistul dă chip grotescului, violenţei, urii, în care imaginea îndurerată a lui Iisus contrastează cu chipurile schimonosite ale celor care îl conduc pe ultimul drum. În anii comunismului, un artist de talia lui Hieronymus Bosch ar fi epuizat toate stările degradării şi decăderii umane.
Dacă ar fi să alegeţi pentru vremurile de azi o operă de artă (tablou, carte, personaj etc.), care credeţi că ar ilustra cel mai bine societatea/spectacolul în care trăim?


- Încă nu există în literatura, arta plastică, dramaturgia românească de azi, dacă doar la ele ne referim aici, o realizare artistică care să merite o astfel de menţionare, să reprezinte cu adevărat ceea ce s-a întâmplat în ultima vreme în România. Mai toate realizările din artă (literatură, plastică, dramaturgie etc.) se topesc repede într-o uitare grăbită, care, din păcate, nu mai revine la memoria care are puterea de a sintetiza şi de a reflecta asupra a ceea ce dă oglinda unei epoci, aşa cum să spunem la noi au fost pentru epoca sa, cu alonje până la noi, Caragiale în teatru mai ales şi Eminescu în ceea ce a însemnat publicistica sa şi mare parte din poezie. Sunt realizări artistice parţiale care pot fi menţionate emblematic, dar ceva care să merite o astfel de faimă, totală, din păcate, încă nu avem. Şi asta nu pentru că poporul român nu ar avea geniu, ci pentru că etapele prin care am trecut în ultimul secol şi începutul acestuia în care trăim au fost drastic cernute de minţi diabolice şi, uneori, alogene despre care n-aş dori să mai vorbesc aici.

- Are scriitorul misiunea de a lăsa mărturii ale vremii sale? Este el dator să scrie/descrie o astfel de istorie a timpului – desigur, rămânând în spaţiul literar, al operei mărturisitoare?

- Desigur că o are. Dar la noi scriitorii au avut mai tot timpul doar datorii şi mai puţin avantaje. Când le era mai bine veneau peste ei diverse forme de cenzură, de la cele ideologice la cele economice, de receptare, de apreciere. Disperarea şi deznădejdea l-au caracterizat mai dintotdeauna pe scriitorul român. Este adevărat că din disperare s-a născut de fiecare dată o nouă perspectivă, care iute se închidea într-un orizont strâmt, mic, sufocat de noxele celor care, fiind la putere, au crezut că lor li se datorează totul şi lor trebuie să le cânţi în strună. Cei mai mari scriitori ai noştri, contemporani, trăitori ai timpului prin care am trecut, trecem, au lăsat mărturii de care ar trebui generaţiile următoare să ţină cont. Dar cum să ţină cont de ele când cei mai mulţi dintre cei merituoşi sunt scoşi din manualele şcolare sau, dacă sunt cumva prezenţi, sunt prezentaţi fals, fără a fi atractivi. Mereu a existat o împotrivire, o selecţie după chipul şi asemănarea celor care, vremelnic, s-au aflat la împărţirea gloriilor. Mai mult decât acum, se pare, n-a existat o evidenţă mai clară a duşmănirii scriitorului român de către românii lui. Statutul scriitorului român este făcut ferfeniţă şi din cauza scriitorilor de proastă calitate, care, cu impertinenţă, îşi impun produsele de prost gust, alungând clientul de la tejgheaua altfel generoasă a literaturii române.

- Poezie, roman, critică, teatru, articole de atitudine. Viaţă, răscolire, răbufnire, revenire. Împăcare cu lumea. Scriitorul în Cetate. Cum se re/găseşte Gellu Dorian în volbura lumii?

- Şifonat, dar nu obosit, nu deznădăjduit, chiar dacă dezamăgirile, fie ele şi locale, dar evidente şi de nedorit, mi-au făcut în aceşti ani viaţa nu prea frumoasă. Pentru un scriitor adevărat riscul cel mai mare este să-şi asume să trăiască într-un oraş de provincie, fie şi ca Botoşanii, care se laudă cu o tradiţie culturală şi un fond solid al patrimoniului cultural din toate punctele de vedere. Asta nu atârnă, dacă are talent, asupra operei sale, ci asupra vieţii sale, mai ales în ceea ce priveşte receptarea, prezenţa în gura lumii bune, în ochii celor care contează şi te fac să contezi şi tu. Aici prejudecăţile primează, aşezarea la colţ, umilirea, acceptarea nonvalorii în locul valorii. De aceea m-am zbătut să realizez aici, la Botoşani, două instituţii de prestanţă naţională – revista de cultură „Hyperion” şi Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, singurele care atrag cu adevărat atenţia întregii ţări. Şi tocmai acestea două sunt cel mai prost finanţate, cel mai puţin sprijinite, mereu în gura cârcotaşilor, care tot timpul au făcut un rău bine şi un bine rău, vorba cuiva.


Nu am lăsat prea mult pentru "după pensie"!

- Premiul Naţional de Poezie – Opera Omnia, de la Mihai Ursachi la Aurel Pantea. Un premiu devenit instituţie culturală, probabil unică în spaţiul nord-moldav în ultimii 50 de ani. Cum vedeţi viitorul acestui important premiu, fără să evităm, desigur, vârtejurile mediatice pornite în ultimii ani? 

- Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia şi-a găsit de la început înţelegere. Pe atunci, în 1991, nu exista Consiliul Local, ci doar Primăria cu un primar în frunte, care a putut lua decizia imediat, fiind încântat de o astfel de perspectivă. El se numea Corneliu Vicenţiu Daniliuc. Apoi, lui Laurenţiu Ulici i-a plăcut ideea, regulamentul şi mai ales cum au decurs nominalizările şi timp de zece ani de zile a fost prezent la Botoşani în calitate de preşedinte al juriului. În anul morţii sale mi-a sugerat să transformăm premiul într-o instituţie naţională adevărată, cu statut, cu personal care să se ocupe de permanentizarea lui. De atunci mă tot zbat cu acest proiect şi nu reuşesc decât să menţin premiul de la an la an, cu importanţa deja consacrată. De-a lungul celor XXVII de ediţii au fost doar mici împotriviri şi încercări de-a prelua premiul de unii indivizi. N-au reuşit. Situaţia creată anul acesta, în ianuarie, dintr-o regretabilă greşeală, a reaprins iarăşi dorinţele unora în această privinţă. Premiul este mult prea important şi mult prea în atenţia întregii ţări ca să poată fi confiscat de inşi care n-ar şti ce să facă cu el. Sper să fie totul bine şi să-l putem duce mai departe. Actuala conducere a Primăriei Botoşani este deschisă spre o bună colaborare. Premiul nu numai în partea nord-moldavă este unic, ci în toată ţara, chiar dacă pe ici şi colo au apărut şi alte „premii naţionale” purtând blazonul unor mari poeţi ai ţării. O astfel de instituţie nu trebuie să aibă paralelisme, trebuie să fie unică, să poată conta cu adevărat în şirul marilor premii naţionale din lume. Iar cât priveşte „vârtejurile mediatice” ele au fost şi nu vor lipsi niciodată. Important este ca presa să ştie să aleagă ce merită şi ce nu merită să bage în vârtelniţă.

- După aceste decenii de activitate există vreun proiect, o poveste, o intenţie pe care nu aţi apucat să o înfăptuiţi? Ce s-ar mai fi putut face şi s-a pierdut într-un context istoric, administativ, cultural etc.? Proiecte de viitor?

- Suma unei vieţi este formată din împliniri şi eşecuri. De regulă eşecurile sunt mai numeroase. Diferenţa dintre eşecuri şi împliniri reprezintă ceea ce ai fi putut face şi nu ai făcut. Sunt multe neîmpliniri, desigur, în viaţa mea. Nu am de gând să le enumăr aici sau să îmi aduc aminte prea des de ele de aici înainte. Nu sunt masochist! Dar dacă e să regret ceva este faptul că nu am reuşit să-mi ţin familia mea, copiii în mod special, aproape. Deşi eforturile mele, până la un punct, au fost foarte mari din acest punct de vedere. Dar cine ştie, sângele apă nu se face. O astfel de durere este greu de oblojit cu refugiul în cărţi, în amintiri, stând aproape de un om care mă iubeşte şi mai ales respectă ceea ce fac... Asta în ceea ce înseamnă viaţa pe care mereu am încercat, încerc să mi-o refac. Am câţiva buni prieteni pe care nu doresc să-i pierd. Cei care s-au îndepărtat au făcut-o că aşa au vrut ei, nu că aşa aş fi vrut eu! În ce priveşte viaţa mea de scriitor, aici lucrurile stau un pic altfel. Nu am lăsat prea mult pentru „după pensie”, cum fac de regulă unii dintre scriitorii care au invocat absenţa de pe piaţă din cauza unor prea multe alte activităţi care le-au răpit timpul. Ce nu am împlinit încă, sper să pot împlini de aici înainte. În curând îmi vor apărea un nou roman şi o nouă carte de poezie. La aceasta din urmă am lucrat aproximativ zece ani. Am în lucru un alt roman şi gândesc la alte proiecte romaneşti, pe care sper să le duc la bun sfârşit. Mă gândesc la o a treia carte de teatru. Mă voi ocupa de reeditarea poeziei şi prozei. Îmi voi reface jurnalul, în bună parte pierdut. Voi aduna scrisorile neexpediate copiilor mei în toţi aceşti ani de schismă familială. Voi citi, voi scrie. Asta, ca să răspund în mare despre proiectele mele. Dar când îţi faci astfel de planuri de viitor, Dumnezeu se uită cu milă la tine şi râde. Dar sper să mă mai lase aici, în această lume, pentru a-i înmulţi talantul pe care mi L-a dat. Dacă e să mai regret ceva este faptul că nu am reuşit să impun, încă, aşa cum trebuie, instituţia Premiului Naţional de Poezie, consacrată menţinerii memoriei poetului Mihai Eminescu şi punerii în valoare a celor mai buni poeţi români contemporani, pentru Opera Omnia, dar şi pentru Opus Primum. Regret, în acest context, că nu a existat niciodată de când este acest premiu un interes constant, valoric, susţinut de devotament din partea celor care sunt plătiţi cu bani mulţi să o facă, iar eforturile mele, din acest punct de vedere, au fost desconsiderate, discreditate programat, cu premeditare de inşi aflaţi vremelnic la cozonacul pe care şi-l doresc veşnic.

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

S-a stins din viață poetul Cristian Simionescu, Cetățean de Onoare al Botoșanilor!

Marţi, 13 Noiembrie 2018
390

Discret, așa cum a trăit vreme de 79 de ani, a plecat în veșnicie poetul Cristian Simionescu, născut în Hlipiceni, Cetățean de Onoare al Municipiului Botoșani, laureat al Premi...

Rulează la Botoșani: VINOVATUL, un film despre vulnerabilitate și aparența care ucide!

Duminică, 11 Noiembrie 2018
473

Un ofițer de poliție cu o istorie încurcată, un drogat care cere ajutor, un șofer tâlhărit de o prostituată, o posibilă răpire, un bebeluș sfâșiat cu cuțitul și o fetiț...

O lume în care copiii noștri nu mai sunt copii

Duminică, 11 Noiembrie 2018
517

Priviţi copilul ca pe o minune la apariţia căreia aţi avut o contribuţie importantă: aţi fost creatori împreună cu Dumnezeu pentru ca el, copilul, să se ivească. Dar el este o făptur...