Florin Constantin PAVLOVICI, martorul tăcut al unei istorii aproape uitate!

Florin Constantin PAVLOVICI, martorul tăcut al unei istorii aproape uitate!

 Florin Constantin Pavlovici  Foto: Adevărul

Viețuind și astăzi într-o dureroasă discreție, într-un siaj sufletesc menit să ne amintească necontenit că istoria este în primul rând memorie, Florin Constantin Pavlovici nu s-a bucurat pe meleagurile natale de cinstea ce i s-ar fi cuvenit. Însă botoșănenii trebuie să știe că la Concești s-a născut omul care a consemnat Istoria. "Tortura, pe înțelesul tuturor" este una dintre cărțile cele mai importante din ultima sută de ani, o carte care ar trebui să se regăsească în bibliografiile obligatorii ale tuturor școlilor românești.

Florin Constantin Pavlovici s-a născut pe 14 martie 1936 la Conceşti, Botoşani,  ca fiu al învăţătorilor Hareta şi Dionisie Pavlovici.. Student la Facultatea de Filozofie – secţia Ziaristică (absolvită în 1958), a fost arestat la 2 februarie 1959, alături de alţi colegi de facultate, fiind acuzaţi de "complot contrarevoluţionar", în acelaşi lot fiind şi botoşănenii Alexandru Zub şi Stela Covaci, toţi trei pătimind ani grei de puşcărie comunistă. 

A fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 5 ani închisoare pentru "uneltire contra ordinii sociale". A trecut prin închisorile Jilava şi Gherla şi lagărele de muncă Salcia, Giurgeni, Peripava.

După eliberare (31 ianuarie 1964), s-a înscris la Facultatea de Limbi Germanice din cadrul Universităţii Bucureşti. 

Este autorul uneia din cele mai interesante cărţi despre gulagul românesc post-1958, "Tortura, pe înţelesul tuturor" (Cartier 2001, Fundaţia Academia Civică 2011).

La ieșirea din închisoare a fost pe rând muncitor, funcționar, contabil, până în 1966. Din 1969, timp de 30 de ani, este redactor la Radioteleviziune. Consemnează o scurtă carieră de critic literar la sfârșitul anilor 60, urmată de o activitate de traducător. În 2001 este distins cu Premiul special pentru debut ("Laurentiu Ulici") al Uniunii Scriitorilor, pentru lucrarea "Tortura, pe întelesul tuturor". 

Constantin Florin Pavlovici era, in momentul arestarii, student la Facultatea de Filozofie – sectia Ziaristica. A fost arestat in februarie 1959, alaturi de alti colegi de facultate, fiind acuzati de "complot contrarevolutionar".  

Abia dupa ce a trecut de 60 de ani, Florin Constantin Pavlovici a inceput a scrie "Tortura, pe intelesul tuturor", carte aparuta in 2001 si premiata de Uniunea Scriitorilor. A urmat "Frica si panda", volum premiat la Premiile Romania Cultural. "Tortura, pe intelesul tuturor" vorbea despre cei cinci ani de inchisoare. "Frica si panda", despre existenta si experientele lui de dupa. Doua lucrari care nu ar trebui sa lipseasca din biblioteci. Acele biblioteci care ar trebui sa cultive adevarata istorie a unui tinut care a oferit tarii sale oameni si caractere marete. În anul 2014 publică "Viscolul şi păinajenul".  (2014).

"Intrat fulgerător în literatura română, pe ușa memorialisticii de sclipitoare calitate, Florin Constantin Pavlovici a cules deja laurii instanțelor noastre critice, bucurându-se de aprecieri entuziaste. I se recunosc, pe bună dreptate, virtuozitatea portretistică și narativă și abilitățile de profund diagnostician al realității. Cu Tortura, pe înțelesul tuturor literatura română nu a câștigat doar niște excelente pagini memorialistice, ci a recuperat din mrejele tăcerii un prozator veritabil", scrie Victor Teișanu  în volumul "Cărți și autori", de Victor Teișanu, Editura PIM, 2017.

Și Sorin Lavric îi dedică scriitorului născut în Concești cuvinte menite să ni-l descopere pe Florin Constantin Pavlovici drept un martor prețios al timpului. Astfel, autorul volumului „Glasuri din bolgie” ne prezintă o altă față a memorialisticii carcerale. Florin Constantin Pavlovici, autorul cărții „Tortura pe înțelesul tuturor”, este - în viziunea lui Sorin Lavric - un „erudit cu inteligență caustică, fără coardă emotivă”. Iar cartea este prezentată a fi o scriere „cu timbru sarcastic, care încântă printr-o inteligență corozivă de factură rece”. Și asta pentru că Florin Constantin Pavlovici „nu are imboldul lamentației și nici intenția acuzațiilor”, astfel încât „atenția cititorului se mută de pe cruzimea detaliilor pe savoarea descrierii”.

De la agonia deznădejdii la extazul sufletesc, așa se citesc mărturiile acestui botoșănean pe care botoșănenii nu îl știu. Trăitor în astă lume, Florin Constantin Pavlovici nu a fost niciodată chemat acasă, spre a le povesti tinerilor istoria așa cum a fost. Cărțile lui Florin Constantin Pavlovici trebuie citite pentru a înțelege de unde ne vin multe neînțelesuri ale zilelor noastre. 


Mărturii din infernul de la Periprava

Florin Pavlovici, unul dintre supravieţuitorii coloniilor de muncă de la Periprava şi de la Salcia, a povestit pentru Adevărul calvarul trăit în închisorile comuniste. Suferind şi încă marcat de ororile trăite în lagărul de muncă de la Periprava, fostul deţinut politic are puterea să trateze totuşi cu umor şi o fină ironie calvarul prin care a trecut în închisoare.

În lagărul de la Periprava a ajuns în 1962. "Primii deţinuţi politici au fost aduşi la Periprava în 1959. Până atunci, acolo au fost numai deţinuţi de drept comun. Nu trebuia să fii condamnat ca să ajungi în închisoare, pe vremea aceea. Era o formulă denumită administrativ. După ce erau arestaţi, oamenii erau duşi la canal, la Periprava sau la alte lagăre, printr-o simplă hotărâre administrativă. Se şi numea pedeapsă administrativă şi nu se măsura cu anii, ca în cazul pedepselor date prin hotărâre judecătorească, ci cu lunile. Adică, nu erai condamnat la 5 ani, ci la 30 de luni", povesteste Florin Pavlovici.

Botoșăneanul spune despre Periprava că era "un regim cu adevărat de exterminare. Închisorii Periprava i se spunea colonie de muncă, termenul lagăr nu era pe placul regimului, pentru că nu suna prea socialist. Aici au murit foarte mulţi deţinuţi".

Cum erau pedepsiţi deţinuţii? "Se ştie că bătaia era cel mai răspândit mijloc de reeducare pentru deţinuţii politici. Erau două tipuri de pedepse. Erau pedepsele aşa-zis regulamentare, cu proces-verbal, pentru diverse abateri. Caraliul scria în procesul-verbal pentru 3-6 zile la izolator. Sau mai mult. Izolatorul era o cameră îngustă din beton, fără ferestre, doar cu uşă. Cei de la izolator primeau ca hrană doar o felie de pâine la două zile şi o cană cu apă. Administraţia considera că nu meritau mai mult... Nu era o cameră de odihnă, era o cameră de pedeapsă. Întrebarea dumneavoastră este chiar jignitoare la adresa administraţiei... Nu te puteai aşeza nici pe jos, pe ciment. Era foarte riscant, te puteai îmbolnăvi de la frig".

Ce se întâmpla în camera de pedeapsă? Cine aplica bătaia? "Erau câţiva băieţi din trupele de securitate, ăştia erau militari în termen. Cei care ne păzeau când mergeam la muncă. Erau voluntari. Ei ne ţineau, iar gardienii ne băteau. Ne dădeau jos pantalonii şi ne întindeam pe burtă. Ne puneau pe fund un cearşaf ud, ca să nu crape vasele de sânge. Bătaia se aplica cu centironul. Desigur, se gândeau la noi...Nu erau nişte ignoranţi (ironic). Era unul dintre ei care ne bătea foarte des, îi făcea plăcere. Era chiar competiţie între gardieni care să ia centironul şi să ne bată".

Își mai aduce aminte de prima pedeapsă? Ce a simţit atunci? "Pe aia o ţin minte toată viaţa. M-a şocat cel mai mult. M-am ţinut să nu ţip. Primele lovituri am rezistat. După a zecea lovitură, m-am smuls din mâinile militarilor. M-au imobilizat iar şi au continuat bătaia. Am răcnit la fiecare lovitură. Durerea era aşa de mare, încât nu puteai să nu ţipi. Unii deţinuţi leşinau de durere. Era o treabă ştiinţifică aproape. Bătaia era sistematică, dar bandiţii nu trebuiau ucişi, trebuiau ţinuţi în viaţă cât mai mult, ca să sufere. În plus, eram forţă de muncă. Bătaia era considerată un stimulent pentru îndeplinirea normei".

Care era hrana zilnică în colonia de muncă? "Să vă spun ce primeam. Dimineaţa, câte 100 de grame de pâine neagră şi o cană de ceva negru la culoare, cred că era năut, neîndulcit. Raţia de zahăr nu ajungea în cănile noastre. Era deturnată ierarhic, de la magazioneri, până la caralii. Caraliii erau gardienii care ne păzeau. Este un cuvânt pe care noi îl moştenisem de la deţinuţii de drept comun. Argoul lor era mult mai bogat. La prânz, când erau la muncă la dig, primeam o ciorbă. Era un butoi mare într-un car tras de un bou. Erau folosiţi, de fapt, doi boi cu rândul, unul roşu şi unul negru. Cu o foame teribilă, ne uitam în zare să vedem când vine boul. Şi se dădea alarma:vine boul roşu... sau boul negru. Primeam câte o gamelă de ciorbă. Ce fel de ciorbă? Luni de zile în 1959, ciorba era făcută numai din gogonele murate. Aveau de pe vremea “hoţilor” butoaie cu murături stricate. Erau băgate la cazan şi fierte, apoi ni le dădeau să mâncăm. La ciorbă, se mai dădea şi o bucată de 200 de grame de mămăligă. Erau nişte pătrate de mămăligă, le ziceam chirpici. Un chirpici se împărţea la doi oameni. Seara, primeam tot ciorbă de murături".

 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Sorina Pintea: Medicii noștri sunt mult mai bine pregătiți decât în străinătate, neavând aparatură. Au lucrat ca pe front

Joi, 23 Mai 2019
146

Ministrul Sanatatii, Sorina Pintea, a declarat miercuri ca nu exista diferente legate de calitatea personalului intre spitalele din Romania si cele din strainatate, dar noi suntem deficitari la e...

Luați mâinile de pe banii românilor!

Marţi, 21 Mai 2019
583

În urmă cu niște ani, un politician planta prin toată țara plăcuțele care aveau să facă istorie: Aici sunt banii dumneavoastră! Mesajul inițial se așeza, în viziunea iniți...

Profesorul care sfințește locul, în Ștefăneștii lui Luchian!

Duminică, 19 Mai 2019
1528

Un eveniment cu multiple semnificații s-a consumat sâmbătă, în spațiul Galeriilor de Artă "Ştefan Luchian" din Botoşani, unde a fost vernisată expoziţia tematică "...