În tradițiile românilor, Praznicul Acoperământului Maicii Domnului amintește de o întâmplare minunată petrecută la Constantinopol în timpul lui Leon al VI-lea Filosoful (886-912).
În toamna lui 911, Bizanțul, atacat de barbari, se afla într-o situație disperată.
În toate bisericile din oraș se înălțau rugăciuni pentru salvare. Inclusiv într-o mică basilică de la periferie, cu hramul „Preasfânta Născătoare de Dumnezeu”, din cartierul numit Blachernae sau Vlaherne.
Pe 1 octombrie, într-o noapte de sâmbătă spre duminică, pe la ora patru dimineața, după cum relatează Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos și ucenicul său, Fericitul Epifanie, credincioșii au văzut-o pe Maica Domnului intrând în această biserică, strălucind ca lumina, având imediat în spatele ei pe sfinții Ioan Botezătorul și Ioan Teologul și urmată de un alai de îngeri și sfinți.
Maica Domnului a mers până în mijlocul bisericii și a început să plângă cu lacrimi amare și să se roage Fiului ei pentru a salva orașul. Apoi și-a scos acoperământul (maforion) de pe cap și l-a înălțat, ca și cum ar fi acoperit tot poporul și cetatea cu lacrimile și rugăciunile ei.
De prisos să mai spunem că atacatorii au fost înfrânți.
Multe fuseseră minunile legate de această bisericuță, ridicată se pare de vlahi (de unde și numele), la începuturile zidirii orașului.
Prima și cea mai mare dintre ele, fusese pe 7 august 626, când Constantinopolul a fost eliberat de avari. Împăratul Heraclie cu grosul armatei sale se afla într-o campanie în Orient, iar oastea barbarilor era de sute de mii de oameni. Patriarhul Serghie organizează o procesiune pe zidurile cetății cu icoana Născătoarei de la Biserica din Vlaherne în frunte.
Însuflețiți, cei numai câteva mii de apărători bizantini trec la contraatac.
În ciuda uriașei diferențe numerice dintre tabere, barbarii o rup la fugă, mulți povestind că au văzut-o pe Maica Domnului coborând din icoană și venind amenințătoare spre ei.
De atunci datează formula din Acatistul Maicii Domnului:
„Apărătoare Doamnă, pentru biruință, mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”