de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:
Lucrul de care m-am temut cel mai mult la declanşarea acestei pandemii şi de care mă tem în continuare, pentru că îl văd confirmându-se, este că – asemeni tuturor crizelor majore din istoria omenirii – ea scoate ce e bun din puţini oameni şi ce e rău din majoritatea oamenilor.
Crizele majore (molime, războaie, catastrofe naturale) îi înnobilează arareori pe oameni. Asta pentru că sentimentul predominant în perioadele de criză este frica. Iar frica nu este nicidecum un liant social şi un combustibil al solidarităţii, al curajului sau al speranţei. Frica este urâtă şi te urâţeşte, te împietreşte, frica te înlemneşte, frica te face să-ţi pierzi minţile şi să te porţi haotic („nu-mi explic de ce am reacţionat aşa”), frica te îndepărtează de celălalt sau te apropie de el într-un fel mecanic şi brutal, aşa cum se agaţă de salvatorul lui cel care stă să se înece. Frica schimonoseşte, frica desfigurează.
Pe de altă parte, fiind atât de intimă şi de contagioasă, atât de sensibilă şi de vulnerabilă, frica este un levier foarte bun pentru oricine vrea să controleze oameni. A induce stări de frică urmăreşte a-i paraliza pe oameni, adică a-i face slabi şi uşor de supus, ştim asta încă de la Hobbes.
Dar societăţile moderne au inventat mecanisme individuale şi colective de gestionare a fricii, precum încrederea, întrajutorarea, solidaritatea, activismul social etc. De aceea, într-o perioadă de criză precum aceea prin care trecem, vedem printre noi o minoritate de oameni extraordinari care şi-au depăşit fricile şi s-au pus în slujba celorlalţi: medici, asistenţi medicali, lucrători pe ambulanţe, membri ai ONG-urilor, diferiţi funcţionari sau angagajaţi care conştientizează riscurile, se expun zilnic şi continuă să se pună în slujba celorlalţi.
Dar criza a scos din cei mai mulţi dintre noi partea urâtă nu doar pentru că nouă ne-a fost frică, ci şi pentru că au lipsit şi lipsesc din societate modelele vizibile de curaj. Curajul este o valoare individuală şi poate fi la fel de contagios ca frica. Doar că, spre deosebire de frică, el creează solidarităţi pozitive, adună la un loc resurse nebănuite şi îi înalţă pe oameni deasupra vremurilor, în loc să-i scufunde şi mai mult în întunericul spaimelor lor iraţionale.
Iar când spun curaj nu mă refer nici la tupeu, nici la îndrăzneală, nici la brutalitate, cu atât mai puţin la vocalizele publice. Mă refer aici la curajul adevărului, precum şi la temeritatea şi la capacitatea asumării unor decizii din partea celor chemaţi să decidă pentru felul în care o comunitate sau o societate poate să depăşească o situaţie de criză.
Din păcate, societatea românească de azi duce lipsă de oameni curajoşi. Nu duce lipsă de oameni care ştiu să profite de criză, să ocupe spaţiile lăsate goale de criză, să meargă în sensul crizei, să vocifereze dinăuntrul crizei, chiar să protesteze împotriva ei. Dar duce lipsă de bărbaţi şi de femei care dispun de înzestrări profesionale şi caracteriale care să le permită să vadă linia orizontului de dincolo de criză şi să o arate şi celorlalţi. De personalităţi care să nu aibă nevoie să dea vina pe alţii pentru a crea contraste şi noi fisuri în societate.
Nu de Mesia de carton, fabricaţi prin studiouri de televiziune, ci de lideri (politici şi nu doar) a căror carismă să constea în credibilitatea cuvântului lor, o credibilitate care se verifică prin respectarea angajamentelor luate şi prin efectul de mobilizare produs în rândul oamenilor.
Criză avem, frică avem, curaj ne mai trebuie.