de Ciprian Mihali, filosof, profesor universitar:

Cred că imaginația noastră nu este pregătită pentru acest virus, iar noi nu percepem nicicum amenințarea lui. Suntem o generație, de vreo treizeci de ani încoace, care și-a hrănit cinematografic fricile cu monștri, cu vampiri, cu bombe, cu apocalipse colorate, cu roboți înfiorători, cu inundații, cu incendii, cu glaciațiuni, cu orașe rase de pe fața pământului, cu extratereștri sau ciudățenii venite din viitor.

De asemenea, politic peisajul fricii e populat de amenințări lingvistice, rasiale, etnice, sexuale, religioase, de fiecare dată ceva concret, ceva cu chip, chiar dacă (și mai ales dacă e un chip hidos), ceva împotrivă căruia să propunem superioritatea sau curajul nostru, puritatea și bunătatea noastră, credința noastră autentică.

Iar acum amenințarea are forma covidului și vidului. Orașe vide, sate vide, un dușman perfect invizibil și imposibil de reprezentat altfel decât sub forma aproape drăgălașă a unei mingi cu țepi, ca acelea pentru copii.

Până și bolnavii sunt izolați, nu li se văd rănile purulente și suferințele atroce, ceea ce îi mai poate face pe unii să se îndoiască de existența însăși a virusului.

Mintea noastră e saturată de imagine. Corpul nostru e tot numai un selfie. E greu de disciplinat o minte și un trup să se apere dacă nu are în față chipurile hidoase ale pericolului, construite cu atâta migală de Hollywood și de populiști.

Mai ales că virusul nici măcar nu alege, lovește oriunde și pe oricine, pe nesimțite, devenind, după bunul simț și prostie, lucrul cel mai bine împărțit din lume.