RALUCA PAVEL
Raluca Pavel s-a născut la 19 martie 1986, în Botoşani. A absolvit Colegiul Naţional "A. T. Laurian" din Botoşani, secţia bilingv: franceză-engleză (2002-2005), după care a urmat Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti (specializarea Sociologie, diploma de licenţă cu nota 10) (2005-2008) şi Facultatea de Sociologie, Universitatea Bucureşti (Master: Devianţă Socială şi Criminalitate; bursă de performanţă ştiinţifică, acordată de Universitatea din Bucureşti, pentru proiectul Profilul socio - cultural, psihologic şi psihiatric al femeii asasin) (2009-2011).
A activat ca reporter documentarist la revista Piaţa, publicaţie a Business Publishing Group (2007-2009). Este membru fondator al grupului informal Clubul Social (dec. 2010), unde lansează proiectele: Magister Dixit, serie de prelegeri (martie 2011) şi Ad Acta(aprilie 2011).
Debuteaza in 2011, cu un grupaj de poezii în Vatra Veche, Târgu-Mureş, publică în Lamura, 2010-2011, Craiova. Este distinsă cu Premiul "Ion D. Sîrbu", pentru poezie, acordat de Fundaţia Culturală "Ion D. Sîrbu", 2011.
Cartea Ralucăi Pavel este o întoarcere a copilăriei, iar ceea ce emoţionează cu adevărat este un fapt pe care puţini oameni au curajul să îl facă: tânăra poetă şi-a ilustrat cartea cu... desene realizate de bunica sa, Rodica Ilie:
.jpg)
"Cred că nu este niciun poet al literaturii noastre care să nu fi dorit să se nască în Ţara de Sus a Moldovei, unde Eminescu a văzut lumina zilei şi a copilărit. Sau, cel puţin să fi visat aceasta, în clipele faste ale existenţei şi creaţiei sale. Raluca Pavel intră în lumea poeziei, având această şansă. Ea s-a născut la 19 martie 1986, la Botoşani şi a mângâiat cu tălpile, cu mâinile şi cu privirea aceste ţinuturi în care şi lumina se cerne mai blând, lăsându-i omului posibilitatea să se ridice spre cer, poematic. Numele ce i s-a dat aminteşte pe cel al mamei Poetului şi o pune simbolic, parcă, într-o bună rânduială cu cele ale lumii trecute, iar grija reală, de care s-a cuprins, este să aducă în "poezioare", cum le zice ea cu suavitate, un strop din lumina de Sus şi din cea de jos a copilăriei, singura parte edenică şi nepieritoare din care omul nu poate fi izgonit. Este crescută de bunici de la 3 ani, aceştia infuzându-i memoria afectivă cu poveşti şi imagini cu o faţă spre om şi alta spre Dumnezeu. Cu volumul Sipetul din Călineşti, pentru Raluca Pavel are loc botezul cuvântului, moştenit de nu se ştie din ce zori de zi şi pe care ea îl trece prin apele sfinte ale amintirii şi-l aduce, sfioasă, să înflorească în casa poeziei", scrie Dumitru Velea despre Raluca Pavel.
Raluca a răspuns întrebărilor noastre, fericită că are astfel prilejul să transmită gânduri şi mulţumiri către oamenii dragi din Botoşani:
Vorbeşte-ne despre cartea ta. Este un act de curaj sau o manifestare firească a ceea ce eşti astăzi?
Cărticica mea a luat naştere prin bunăvoinţa scriitorului Dumitru Velea, un intelectual desăvârşit cu suflet mare, care m-a îndemnat să aştern pe hârtie gândurile mele. M-am gândit ce ar merita cu adevărat să rămână, iar răspunsul a venit ca un fulger. Am început să scriu poezioare despre copilăria mea, despre sătucul în care verile îmi petreceam vacanţele, Călineşti, un loc plin de verde, de oameni modeşti, dar cu inima caldă. A fost un act de curaj, pentru că aveam temeri că nu voi putea reda în scris sentimentele ce mă leagă de acel loc, că nu voi putea transmite cu transparenţă de ce e important Călineştiul, că nu îmi voi putea scrie istoria, aşa cum aş fi dorit.
Poezioarele au văzut lumina zilei fără a depune un efort nepământeam, parcă sufletul meu era dornic să împărtăşească cu ceilalţi amintirile. Cărticica aceasta este un gest de mulţumire în primul rând pentru bunici, în al doilea rând, pentru toţi cei care mă cunosc.
Poezioarele au fost scrise cu sufletul şi dacă e să mă iau după ce îmi spun bunicii, tot ce vine din suflet merge direct la suflet. Nu am vrut ca acest sătuc, Călineştiul, care mi-a umplut inima de bucurie atât de mulţi ani, să rămână necunoscut celorlalţi.
M-am aplecat asupra acestor locuri de vis pentru mine, pentru că nu trebuie să uităm niciodată de unde am plecat şi ce a contribuit la formarea omului care suntem azi.
Care este primul gând atunci când te prinde dorul de Botoşani?
Botoşani este un loc feeric, probabil şi pentru toate amintirile frumoase pe care le am de aici. În nicio altă parte oamenii nu sunt mai plini de viaţă şi cu sufletul pe tavă. În Botoşaniul ce a dat atât de mulţi oameni de valoare, Enescu, Iorga, Luchian, Octav Băncilă, Mihail Sorbul, marele noastru Poet – Eminescu, e imposibil să te naşti şi să nu vezi lumea cu alţi ochi. Te naşti, parcă, binecuvântat, că urmele tale se vor suprapune cu cele ale artiştilor. Deşi e aşezat pe o margine de lume, Botoşaniul îşi ţine copiii în braţe ca o mamă. Liniştea şi bucuria, voia bună şi umanitatea sunt elemente ce fac acest orăşel greu de uitat oricât de departe ai fi.
Există oameni de acasă cărora le mulţumeşti astăzi, în această zi fericită pentru tine?
Fără oamenii de acasă, care m-au învăţat că prin ambiţie şi voinţă pot realiza multe, probabil că această zi nu ar fi diferită de alta. Tot ce sunt azi le datorez lor. Bunicii, oameni aplecaţi înspre artă şi frumos, cu o înţelepciune şi o căldură sufletească cum rar îţi e dat să vezi, sunt cei datorită cărora am făcut primii paşi în viaţă. Le mulţumesc pentru că m-au îndrumat mereu pe un drum bun şi că m-au învăţat că îmi trebuie răbdare şi voinţă să depăşesc obstacolele care apar mereu sub o formă sau alta, la un moment dat. Bunicii m-au ţinut şi mă ţin de mână pe drumul vieţii, mi-au reîmprospătat amintirile cele mai vechi ale copilăriei, m-au îndrumat mereu spre şcolile cele mai bune. Au fost mereu în spatele meu, deşi uneori aveam impresia că sunt singură, într-un oraş mare, printre străini care nici timp să zâmbească nu au.
Sunt foarte mulţi oameni de acasă cărora aş vrea să le mulţumesc pentru ceea ce sunt azi. Profesorii de la Colegiul Naţional "A.T. Laurian", pe care îi consideram destul de severi, au avut un cuvânt important de spus în formarea personalităţii mele. De la fiecare am avut ceva de învăţat. Doamna prof. de franceză, Mariana Constantin, diriginta mea, mi-a deschis ochii spre lume, m-a învăţat că pe lângă orice subiectivism trebuie să fiu obiectivă. E foarte uşor să fii subiectiv, toţi putem fi, cel mai greu e să fii obiectiv şi sincer, să ai la îndemână argumente de nezdruncinat. Doamna prof. de limba şi literatură română, Liliana Bârliga, m-a învăţat greutatea cuvintelor şi cât este de important să te descurci singur în orice ai face. Doamna prof. Adela Bantuş, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, este cea care m-a încurajat mereu să îmi urmez visurile. De la ea ştiu cât de important e să ai un vis şi să mergi până la capăt pentru a ţi-l împlini, dar că traseul trebuie întotdeauna parcurs cu inima şi cu zâmbetul de buze. Prof. Cătălina Constantinovici, preşedintele Asociaţiei Cultural-Artistice "Vis de Artist", a fost mereu alături de mine, susţinând cu atenţie partea mea artistică şi încurajându-mă să am încredere în mine, pentru ca şi ceilalţi să poată avea.
Prietenii mei sunt toţi deosebiţi. Fără sprijinul şi afecţiunea lor, ziua aceasta ar fi una ca toate celelalte.
Tinerii de astăzi riscă să se afunde într-un soi de deznădejde existenţială, să renunţe la a lupta pentru propriul viitor. Cum vezi aceste aspecte, în calitate de sociolog, dar şi de tânăr care, iată, a reuşit să îşi croiască un drum ce se anunţă a fi luminos? Ai un sfat pentru liceenii de azi?
În adolescenţă sau în tinereţe, cu toţii ne confruntăm cu un soi de deznădejde existenţială. În calitate de sociolog, pot spune că cei care se nasc în provincie sunt mai determinaţi să realizeze ceva în viaţă, deşi la început de drum sunt debusolaţi, puţin confuzi şi uşor panicaţi. Şi eu am trecut prin asta, dar m-am gândit că trebuie să pot face ceva. Ambiţia şi dorinţa de a arăta lumii că se pot realiza lucruri, deşi şansele sunt ceva mai scăzute decât ale celor născuţi în inima capitalei, m-au determinat să încerc cât mai multe lucruri. În momentele de deznădeje, în care abia găseam puterea să zâmbesc, îmi aminteam de oamenii calzi din Botoşani, care nu sunt niciodată pe fugă, care găsesc mereu timp să-ţi zâmbească, iar când merg pe străzi, au privirea în faţă, o privire senină, care nu are cum să nu te binedispună. Mereu sunt momente de descurajare în viaţă, mulţi probabil se gândesc că a te naşte într-un orăşel din Ţara de Sus a Moldovei te marchează într-un sens negativ. Important este ca liceenii de azi, tinerii, să aibă vise şi să nu renunţe niciodată la ele. Să gândească mereu pozitiv şi să-şi spună în gând: "Pot face asta cu siguranţă!". Totul e să creadă în ei, pentru că dacă o fac cu sinceritate, atunci şi alţii vor crede în ei. Dacă au ceva de zis, să o spună, pentru că sinceritatea botoşănenilor, modul lor franc, dar mereu cu zâmbetul pe buze, pot schimba multe. Să aibă încredere în familiile lor, pentru că în inima familiei totul ţi se pare mai uşor. Până la urmă, familia este nucleul de bază al societăţii.
Cu toţii avem pregătit ceva, avem de îndeplinit ceva. Cu toţii avem vise, trebuie să avem grijă să nu le lăsăm uitate undeva, ele sunt viitorul nostru, iar botoşănenii au visat mereu frumos. Urmaţi-vă visurile!
Trage Iadul de tine, tată
M-am întors să te ajut
când iadul trăgea de tine
pentru că vorba aceea
nu îţi renegi părinţii
degeaba îţi deşarţi tolba cu amintiri
după un sfert de veac
aş fi vrut să le ştiu
fără să mi le spună cineva
zici că eram un ghemotoc cu păr de aur
poate dacă eram aşa
nu mă lăsai.
alergam cu ibricul după tine
asta mi-ai spus deunăzi
poate nu era doar un ibric vechi,
ci cutia Pandorei.
mă legănai pe picioare
curios, nici asta nu-mi amintesc
nici faptul că la examene te descurcai
pentru că eu trăgeam de cursuri
şi tu picai pe subiect
râdeai şi credeai că mă joc
dar nu te poţi juca singur
m-am întors, tată, după tine
să cer îndurare iadului
deşi el ştie că mint (Raluca Pavel)