O meserie cu suflet sau despre responsabilitatea de a creşte OAMENI! FOTO
OAMENI si MESERII

O meserie cu suflet sau despre responsabilitatea de a creşte OAMENI! FOTO
Există oare ceva mai frumos şi mai înălţător decât bucuria pe care o vezi în ochii copilului tău, în căldura îmbrăţişării lui, în sărutul pe care ţi-l lasă pe obraz? Există ceva mai frumos decât a fi părinte? Să fii martorul naşterii şi creşterii unui pui de om care peste ani îţi va fi sprijin la bătrâneţe? Dar dacă acel pui de om nu e sânge din sângele tău, sentimentele sunt mai puţin puternice?

Proiectul "Oameni şi meserii" a ajuns în lumea părinţilor de meserie, aşa cum îi numim pe asistenţii maternali. Sunt acei oameni care au deschis uşa casei lor unor copii ce nu sunt carne din carnea lor şi nici sânge din sângele lor. Sunt acei oameni care au pus la dispoziţia acelor copii tot ce au: casă, masă, pat, dar mai ales dragoste, grijă, înţelegere, astfel încât cei mici să nu simtă că soarta i-a despărţit de părinţii biologici.

Sunt angajaţi ai Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului şi reprezintă una dintre variantele de plasament a copiilor abandonaţi de părinţi sau orfani. Anterior angajării, trebuie să urmeze cursuri de specializare în această meserie.

Nadia Săvinescu şi Tiberiu Voroneanu sunt doi dintre asistenţii maternali botoşăneni care au făcut toate aceste lucruri şi mult pe deasupra. Şi-au deschis inimile şi au primit în ele sufleţele de copii care cresc acum sub ocrotirea lor.

Nadia avea 19 ani când a devenit asistent maternal, ulterior şi mama ei alegând această cale. Locuieşte la Curteşti, într-o casă mare, alături de o familie numeroasă, cu drag de copii. Ei bine, acei copii nu s-au ales doar cu o mamă care să le poarte de grijă ci cu o întreagă familie, cu bunici, mătuşi, unchi, verişori şi aşa mai departe. Între timp, mama s-a pensionat, dar a rămas un sprijin necondiţionat pentru "mama Nadia".

"Eu nu consider că e vorba de un serviciu şi atât, stai opt ore şi apoi pleci acasă liniştit. Aici pui suflet, îţi pui la dispoziţie toată familia, şi sentimentele lor în acelaşi timp. Dacă tu eşti făcut pentru aşa ceva, eşti făcut şi gata, dar familia ar putea să nu fie la fel de deschisă la ideea asta. Un copil are nevoie de iubire, de protecţie, de asistenţă medicală, de educaţie, de îngrijire, de tot şi trebuie să fii în stare de aşa ceva non-stop. Am devenit asistent maternal în 1999 şi până acum am avut în casă 14 copii, incluzându-i şi pe cei doi pe care îi cresc acum. Şi nu că erau copiii mei sau copiii mamei, toţi erau ai noştri, toţi participam la creşterea lor şi nu am făcut diferenţe între copilul meu şi ceilalţi copii din familie. Asta deşi fiecare este diferit, are nevoi diferite, fiecare este special în felul lui. Dacă îl pupi pe unul, trebuie să-l pupi şi pe celălalt, să nu faci diferenţe între ei, să creadă cumva unul că îl iubeşti mai mult pe celălalt", povesteşte Nadia.

În ultimii şase ani, copiii pe care i-a primit spre creştere erau mititei, însă a avut şi copii mai mari, adolescenţi, pe care i-a îndrumat aşa cum trebuie. Şi au fost fericiţi, şi au iubit-o pe mama Nadia, altfel de ce ar mai suna-o acum, să-i povestească ce-au mai făcut, ce-au mai realizat. O sună şi părinţii adoptivi ai copiilor pe care i-a ridicat până la o anumită vârstă, să-i mulţumească pentru educaţia pe care le-a dat-o micuţilor, pentru grija cu care i-a crescut şi dragostea pe care le-a oferit-o.

"Vara asta a venit un băieţel, de fapt băieţoi, că are 26 de ani, care a stat la noi până când a împlinit 18 ani, şi a fost cu fratele lui în vizită. Amândoi lucrează, s-au pus pe picioare, le merge bine. Am un copil în Anglia, adoptat acolo de mult timp, care mă sună constant. Recent m-a sunat să-i explic cum se fac clătitele, pentru mine înseamnă mult lucrurile astea, înseamnă că au fost mulţumiţi de ceea ce am făcut pentru ei".

Educaţie pentru viaţă, de la mama Nadia

Şi a făcut destule, i-a învăţat pe copiii ei regulile de bază ale convieţuirii într-o familie: că patul se strânge după ce te trezeşti, că nu-i ruşine să dai cu mătura şi nici să ştergi praful, că banul are valoare şi trebuie s-o înveţi, ca sa te poţi descurca în viaţă, să nu-ţi mănânce câinii din traistă.

"Am fost la cumpărături împreună, cu toate familia, le-am dat bani de cheltuială şi i-am urmărit cum îi cheltuie. Ce am făcut pentru copilul meu, pentru nepoţii mei, exact acelaşi lucru l-am făcut şi pentru copiii mei. Ei sunt toţi foarte uniţi, au crescut împreună".

Sigur că au crescut cu toţii împreună dacă fiica Nadiei, de acuş 17 ani, s-a născut într-o familie în care deja apăruse un copil din plasament. Şi aşa de frumos s-au legat toate treburile şi aşa de bine a fost, încât numai Dumnezeu le-a aranjat aşa, crede şi acum Nadia. Şi acum punem o pauză şi ne imaginăm traiul unei familii numeroase, într-o casă la ţară, acolo unde copiii pot vedea ce înseamnă laptele proaspăt muls de la o văcuţă, pot fugări o găină sau pot fugi de un curcan, se pot căţăra prin copaci după fructe, se pot arunca într-o movilă de iarbă proaspăt cosită şi să-şi umple plămânii cu mirosul verde- crud al naturii. Şi al fericirii. Este imaginea cea mai potrivită traiului idilic, după care trăitorii la bloc au râvnit măcar în secret. Copiii Nadiei au avut parte de toate astea, Gabi şi Ioana fiind cei care beneficiază acum de dragostea familiei.

"Am fost şi în concedii cu ei, prima dată cu căruţul pe tren, în anul următor cu maşina. Au fost clipe minunate, ne-a fost bine împreună". Nici măcar problemele de sănătate nu le-au fisurat legătura, chit că Nadia a umblat prin spitale, dispusă să facă orice pentru sănătatea copiilor pe care îi avea în grijă. Şi a făcut, astfel că medicii care monitorizează starea de sănătate a copiilor s-au mirat de cât de bine s-au dezvoltat având în vedere condiţia lor- boli cronice, cauzate de consumul de alcool al mamei biologice în timpul sarcinii şi nu numai.

Despre primul concediu din viaţa ei de salariat, Nadia povesteşte cu lacrimi în ochi pentru că nu a venit la cerere ci în urma despărţirii de copii. "Cei doi au fost luaţi în adopţie şi noi am rămas fără. A fost un moment foarte greu pentru noi, dar ştiam că la asta se va ajunge, pentru asta fuseserăm pregătiţi. Dar oricât de bine ai fi pregătit, parcă nu primeşti o asemenea veste cu inima împăcată, tot îţi faci griji. A fost dramatic, soţul meu a plâns ca un copil. Ştiţi, nu e bine să te vadă copiii plângând pentru că automat îşi fac griji. Pe băieţel îl luasem de la 14 zile şi pe fetiţă de la 9 luni. Încă atunci când l-am luat pe băieţel, mi s-a spus că are 14 zile. Eu am întrebat: 14 zile de când e la Direcţie? Nu, 14 zile de când s-a născut. Când l-am luat, am văzut că avea mâini, avea picioare, până mi-au făcut fişa medicală eu deja spusesem "Da". Mi-era teamă dar mi-am zis: trebuie să mă descurc, altfel ce face copilul ăsta aşa mic? Ei, când au plecat de la mine, băieţelul avea 3 ani şi cinci luni, iar fetiţa- 5 ani şi o lună. E greu, ca şi cum s-ar rupe o parte din tine. Nu ştiu dacă vă puteţi imagina. Erau ca şi copiii mei, numai că nu-i născusem eu. Pe băieţelul pe care îl am acum, l-am luat de la 9 luni şi ştiam că are probleme la inimă plus alergie la lactoză. Acum e un copil minunat! E deştept, e sănătos. Când mi-a spus doctoriţa că e în stare perfectă de sănătate, mi s-a făcut inima uriaşă, mi-am zis că am făcut un lucru bun".

Casa cu şase copii

Tiberiu Voroneanu şi soţia lui, Doina, împart cinci copii! Trei ai lui şi doi ai soţiei pentru că amândoi sunt asistenţi maternali.

"Am trei fete, cu vârste de 4, 6 şi 7, Mădălina, Elena şi Miruna, deci mergem la grădiniţă, la grupa 0 şi la clasa I. Facem de toate, şi bastonaşe şi cifre, şi litere. Soţia are şi ea în grijă tot fetiţe, două la număr, de 8 şi de 10 ani, deci avem toate generaţiile. În total, cu tot cu ai soţiei, în casa noastră au crescut 11 copii", râde Tiberiu Voroneanu, un asistent maternal mucalit, ce-şi ascunde necazul în spatele unui zâmbet şi glumeşte aşa de serios încât doar râsul din ochi face diferenţa între vorbe.

De ce cazul familiei Voroneanu e mai special? Pentru că alături de ei a rămas unul dintre primii copii pe care i-au luat în plasament, dar de care nu s-au mai despărţit. "Are 25 de ani, dar e bolnăvioară şi am decis că nu putem să o alungăm când a împlinit 18 ani aşa că am păstrat-o în familie. Merge oriunde cu mine, acum am lăsat-o într-un birou cu doamnele dar nu pot s-o las mult acolo. Despre meseria asta eu nu pot vorbi pentru că nu cred că e o meserie, cred că e mai mult vocaţie. Aşa că putem povesti despre vocaţia de a fi părinte sau asistent maternal", explică Tiberiu Voroneanu.

Credem că acest gest spune multe despre sufletul unui asistent maternal. Familia Voroneanu locuieşte la Stăuceni şi, deşi nu are animale în curte, oferă copiilor tot ce le trebuie, de la scrânciob şi tobogan până la frumuseţea aerului curat. O casă mare, livadă, spaţiu suficient pentru copii să crească frumos. "Pe ultimele fetiţe le am de doi ani, în august s-au împlinit. Sunt două surioare şi Mădălina a venit la noi în 2010. Surorile au avut o poveste tristă, dar recuperăm împreună. Mama le-a plecat de acasă, tatăl şi bunicii nu erau capabili să se ocupe de ele, aşa că au intervenit instituţiile statului şi le-au adus la noi. Cel mai mic copil pe care l-am avut a avut nouă luni, o fetiţă. Mi-au luat-o înapoi părinţii biologici, şi-au dat seama că sunt părinţi. Nu vă mai zic că a trebuit să dau înapoi alocaţia pe motiv că fetiţa a stat la noi 26 de zile şi nu o lună, aşa că a fost folos necuvenit. Ei, dar ăsta-i alt subiect, copiii nu sunt vinovaţi", spune Tiberiu Voroneanu.

Părinţii Voroneanu şi-au crescut propriii copii, trei la număr, pe care i-au lăsat să plece în lume şi să-i facă mândri. Când au plecat, casa a rămas goală şi ei nu s-au putut obişnui cu ideea. "Mai întâi soţia a devenit asistent maternal, în 2000, apoi şi eu, din 2001. Am ştiut în ce ne băgăm, eu mai mult că văzusem cum se desfăşoară treburile la soţie, cel puţin legal. Sufletesc? Asta e altă problemă. Trebuie să ai suflet, trebuie să pui suflet. Copiii ne spun "mama" şi "tata", un singur băiat ne-a spus Nana şi Nanu. Mi s-a părut corect ca în momentul în care au putut să înţeleagă, să le spunem că noi nu suntem părinţii adevăraţi, că noi avem grijă de ei să-i facem mari, cât vor sta la noi. Unii îşi mai amintesc părinţii adevăraţi, alţii au crescut cu ideea că noi suntem părinţii- erau micuţi când i-am primit".

Ar fi putut să se bucure de pensie liniştit, pentru că a lucrat la Căi Ferate şi se putea pensiona mai devreme decât ceilalţi. Dar nu a ales calea simplă, ci calea care să-i ţină sufletul cald. Şi mintea ocupată, pentru că nu-i uşor deloc. "E o meserie în care nu ştii dacă mâine îi vei mai avea pe aceiaşi copii sau se vor schimba, îţi pleacă unul în centru de plasament, la părinţii naturali sau în familia adoptatoare. Pentru mine ar fi o traumă să se întâmple aşa ceva".

Ce e ciudat în cazul asistenţilor maternali este legea care le guvernează meseria şi care acordă un salariu la primul copil, apoi la al doilea copil salariul se măreşte uşor, însă la al treilea copil nu se mai întâmplă nimic pentru că nu e prevăzută în lege o asemenea situaţie. Ca şi cum ce ţi-e doi copii, ce ţi-e trei?

Un genunchi zdrelit, o bulină neagră

Micile accidente din viaţa unui copil sunt frecvente şi inevitabile. Cad, îşi zdrelesc genunchii, se lovesc. Orice părinte a trecut prin asta, a trecut prin păţania vizitei la Urgenţe şi au fost martori atunci când copilul ieşea pe uşă, purtător de ghips. Pentru un asistent maternal, responsabilitatea e de două ori mai mare, grija e de două ori mai mare. "E vorba şi de responsabilitatea legală, ţi se poate reproşa că nu ai fost suficient de atent. Trebuie să îngrijeşti copiii ca la carte, dacă li se întâmplă ceva, ar fi greu. Orice ai face, oricât i-ai supraveghea, se poate întâmpla un eveniment nefericit şi dacă se întâmplă, vinovaţi suntem noi, asistenţii, asta-i clar! Siguranţa lor e esenţială! Mai ies în curte, mai fac un pic de treabă şi tot mă uit după ele să nu păţească ceva. Avem o curte mare, le-am pus jucării, dar mă gândesc: dacă se întâmplă să cadă vreuna? S-au mai lovit, ba la bara, ba la scrânciob, dar nici nu poţi să-i legi pe copii în lanţuri ca să-i ţii în siguranţă. Trebuie să-i laşi să trăiască, să le dai un pic de libertate", spune Tiberiu Voroneanu. Şi glumeşte: "Copiii mei mergeau singuri la şcoală, se descurcau singuri. Pe fetiţe le duc la şcoală cu maşina".

De acord este şi Nadia Săvinescu. "Îi toci în fiecare zi la cap să aibă grijă de ei, să nu se lovească, dar nu poţi să-i supraveghezi non-stop, tot cu ochii pe ei. Trebuie să fie învăţaţi să fie responsabili". Cert este că amândoi pot fi caracterizaţi drept psihologi pediatri fără patalama, profesori, educatori, instructori, pentru că au învăţat să răspundă curiozităţilor copiilor pe care îi au în grijă, indiferent de natura curiozităţilor lor.

Ca "părinte" de meserie, urmezi toţi paşii pe care îi face un părinte biologic. Primul râs adevărat, primele silabe, primii paşi. Şi nu sunt mai puţin emoţionante, chiar dacă, repetăm, nu e vorba de sânge din sângele lor. Cum au fost primii paşi ai copiilor crescuţi de asistenţii maternali? "Am sărit toţi în picioare: MERGE! E ca un fluture care începe să zboare. Perioada de când e mic până la momentul la care ştie să vorbescă, să-ţi spună ce-l doare, e dificilă. Te doare sufletul când vezi că plânge şi nu poate să-ţi spună de ce. Cu Gabi am stat internată în spital mult timp, răcea foarte des, a fost tare bolnăvicios", povesteşte Nadia.

Copilul încredinţat unui asistent maternal are parte de susţinerea întregii familii, ne spun Nadia Săvinescu şi Tiberiu Voroneanu. Chiar dacă copiii lui sunt mari, realizaţi, ba chiar are şi nepoţi, domnul Tiberiu povesteşte mândru că fetiţele sunt alintate de întreaga familie, atunci când se adună în casa de la Stăuceni. "Când vine băiatul care stă în Botoşani, le scoatem la plimbare cu maşinile, venim în oraş, le plimbăm peste tot"

La fel se întâmplă şi în familia Nadiei. "Îmi aduc aminte că nepoţica mea îşi dorea foarte mult un căţel. Atunci, fiica mea i-a propus să meargă cu noi la Centrul în care era Gabi, înainte să ajungă la noi în familie. Şi l-am văzut pe Gabi în pătuţ, cu sticluţa de lapte susţinută de o pernă. Atunci fiica mea i-a spus nepoatei: vezi, unii copii îşi doresc doar să fie ţinuţi în braţe sau măcar să existe cineva care să le ţină sticluţa de lapte. A fost o lecţie de viaţă pe care fiica mea a oferit-o fără să ştie".

Nadia Săvinescu şi Tiberiu Voroneanu se grăbesc la copiii lor, nu au timp să mai stea la poveşti, deşi ar fi interminabile. Fiecare gest al micuţilor ar merita povestit, fiecare lucru mic pe care îl reuşesc ar merita măcar menţionat, fiecare îmbrăţişare şi fiecare pup aruncat pe obraz din fugă merită notat undeva. Pentru că sunt micile dovezi de dragoste pe care copiii le oferă din suflet, atunci când se simt în siguranţă. Primesc în schimb afecţiune nelimitată de la oameni care au decis că au suficientă dragoste pentru a o împărţi şi celor care nu au avut norocul de a creşte frumos în propriile familii.

Cu siguranţă, nu toţi asistenţii maternali sunt la fel, dar celor care au suflete frumoase, le mulţumim pentru asta!

 

Spune-ne opinia ta