O meserie blamată, dar meserie, în ciuda defectelor ei. Despre bătălia pentru dreptatea fiecăruia
OAMENI si MESERII

O meserie blamată, dar meserie, în ciuda defectelor ei. Despre bătălia pentru dreptatea fiecăruia
Avocatul câştigă procesul şi îi trimite un SMS clientului său: "Dreptatea a învins!". Clientul îi răspunde printr-un alt SMS: "Înaintaţi recurs!". Bancul ca bancul, dar opinia generală este că avocaţii nu sunt tocmai cele mai simpatice persoane de pe faţa pământului, mai ales atunci când te afli în opoziţie.

Sunt gata oricând să scoată la iveală cele mai sordide secrete, să spună orice despre oricine, să bată din picior doar- doar să convingă judecătorul că al său client are dreptate. Şi culmea! Nici nu poţi să-i condamni pentru că, până la urmă, îşi fac meseria. O meserie ca oricare alta.

Toamna lui 2003, o sală de judecată. Cauze penale. O mamă îl dăduse în judecată pe fostul soţ pentru neplata pensiei alimentare. Judecătorul caută prin dosar şi o întreabă pe mamă: "Câţi bani trebuie să vă dea?", "50.000 de lei", răspunde stins femeia. Judecătorul tună către inculpat: "Ai bani în buzunar? Câţi?". Oamenii din sală înghit în sec şi deja îşi pun întrebări dacă ar fi bine să mai rămână sau să plece în lumea lor, numai să nu ajungă să fie luaţi la întrebări ca bărbatul din faţa lor. Omul se scotoceşte prin buzunare, scoate un şomoltoc de bancnote. "Ai 50.000 de lei acolo?" continuă vocea necruţătoare a judecatorului. "Am", răspunde omul, clătinându-se. "Dă-i femeii banii, acum, să văd eu cu ochii mei cum îi dai banii", tună din nou judecătorul, iar bărbatul se supune fără comentarii. Mama se luminează la faţă, ia banii din mâna tatălui copiilor ei şi iese mulţumind continuu. "S-a făcut dreptate!", şoşotesc oamenii în bănci, emoţia momentului străbătând sala mare de judecată.

13 ani mai târziu, judecătorul de atunci este avocat şi aleargă de la un client la altul, explicând, cerând informaţii, date, privind în ochi. Ei, cu privirea e o întreagă poveste. Pentru că atunci când Rodica Dascălu te pironeşte cu privirea albastră, simţi cum te faci mic şi nu poţi minţi.

Rodica Dascălu este eroina episodului de astăzi al proiectului "Oameni şi meserii". După aproape un sfert de veac în care a împărţit dreptatea de pe scaunul de judecător, a simţit nevoia să ia din cui roba de avocat. "Am fost judecător din 1988 până în 2010, 23 de ani, dar în primii doi ani de la absolvirea facultăţii am fost avocat. Am rămas pe Tabloul avocaţilor incompatibili din momentul în care am fost numită judecător, iar trecerea spre avocatură s-a produs brusc. În momentul în care am îndeplinit condiţiile pentru a mă pensiona, am înaintat cererea Consiliului Superior al Magistraturii, plenul CSM mi-a aprobat cererea, iar ulterior preşedintele României mi-a semnat decretul de revocare din funcţie pe 26 octombrie 2010. Astfel că pe 26 octombrie anul ăsta voi avea deja şase ani de avocatură", spune Rodica Dascălu.

De la Pedagogic la Drept, pe drumul filosofiei

A terminat Liceul Pedagogic şi chiar a profesat o scurtă perioadă ca învăţătoare- şi-ar fi dorit să rămână învăţătoare pentru tot restul vieţii tocmai pentru că fusese apropiată de învăţătoarea care i-a deschis ochii spre carte, la Ibăneşti. "N-am venit la liceu cu gândul să mă înscriu la Drept, dar în timpul liceului am descoperit că îmi place foarte mult filosofia şi economia politică, graţie profesorului Curcă. Punctul culminant a fost atunci când am câştigat Olimpiada pe ţară la Filosofie, la Oradea. Atunci am prins curaj. Concurenţa la Drept era fantastică, 29,8 oameni pe loc erau în 1980. Toată facultatea mi-am dorit să fiu procuror, dar nu am profesat niciodată, deşi am făcut şi practică pe lângă procuratura locală. Am fost însă judecător şi sunt avocat. Meseria de judecător mi-a plăcut foarte mult şi nu cred că aş fi renunţat la ea pentru procuratură. Când am ajuns judecător, mi-am dat interesul, am văzut că merge, am şi lucrat în secţia în care eu mi-am dorit foarte mult, adică numai la Penal. De prin '93 am fost promovată la Tribunal şi până la pensionare am lucrat doar la Secţia Penală".

Îşi aminteşte şi acum de primele cazuri pe care le-a avut ca avocat, imediat după terminarea facultăţii, atunci când îşi asista maestrul. "Ca orice tânăr care intră într-o profesie, era acea dorinţă de a arăta tot ce ştii, de a face tot ce ştii, să nu-ţi superi maestrul, să fii punctual, să faci lucrări de calitate, să nu lipseşti de la termene pentru că-ţi luai amendă. N-aş putea spune că am intrat în dosare penale, grele, dar îmi plăceau. Cauzele mele erau cele simple, pensii de întreţinere, acţiuni în daune, divorţuri, lovirile simple, de câteva zile de spitalizare. Cauzele cu arestaţi nu le puteam lua pentru că eram cruzi, dar îl asistam pe maestru", îşi aminteşte Rodica Dascălu.

Judecătorul de 26 de ani

Despre un tânăr de 26 de ani spunem astăzi că e încă un copil, încă e crud, încă nu este suficient de experimentat. Ei bine, la 26 de ani, Rodica Dascălu devenea judecător şi, de pe scaunul cel mai înalt al sălii de judecată, făcea dreptate, responsabilitatea deciziei apăsând greu.

"A contat foarte mult colectivul în care am venit. Ideea că un colectiv te formează este adevărată, cred în ea, şi cred că dacă ai oameni de încredere alături, de bună- credinţă, care te încurajează, te învaţă- pentru că la început ai emoţii- dacă n-o să faci treabă bună, apare grija că vei fi criticat, că vine un control şi nu te găseşte cu lucrările terminate... Dacă oamenii de lângă tine sunt de calitate, în fiecare zi înveţi mai mult, devii mai sigur pe ceea ce faci şi aşa se clădeşte experienţa şi devii mândru de ceea ce faci pentru că ştii că faci bine", spune avocatul.

Prin faţă i-au trecut mii de "penali", pe care i-a pedepsit aşa cum i-a dictat legea. Încă le ţine minte feţele, încă ţine minte faptele de care fuseseră acuzaţi şi care fuseseră probate.

"Greutatea funcţiei de judecător stă în faptul că în mâinile tale se găseşte libertatea omului. Pentru un om aflat în detenţie, o oră, o zi în plus înseamnă mult, deci atunci când cântăreşti cuantumul pedepsei, cred că ăla este momentul de cotitură şi acolo se vede cu adevărat mâna ta de judecător pentru că trebuie să ai conştiinţa împăcată pentru că ai dat o pedeapsă pe care doar conştiinţa ta o dictează, niciodată să n-o dai cu patimă dar niciodată să nu te laşi.... trebuie să fii echidistant, să nu te laşi impresionat de ce spune procurorul care cere pedeapsă maximă, dar nici de avocatul care consideră că nu se impune o pedeapsă maximă. Trebuie să te situezi la mijloc. Au fost şi situaţii care m-au impresionat, au fost şi dosare care m-au zguduit, de la infracţiuni cu violenţă şi până la infracţiuni de omor şi din păcate, cel puţin în ultimii ani, în practica instanţelor numărul acestora a crescut. S-au diversificat şi modalităţile de săvârşire a acestor fapte, dar acolo unde vorbim de victime multiple, de omor prin cruzime sau omor cu premeditare, omor cu consecinţe deosebit de grave, da, alea au fost faptele pentru care nu am ezitat să aplic pedeapsa detenţiunii pe viaţă".

Ameninţarea asupra vieţii, un secret bine păstrat

Cel mai de preţ avut al unui om este libertatea, fără putinţă de tăgadă. Când un om este însă condamnat la puşcărie pe viaţă, adică să-şi petreacă restul zilelor închis, lipsit de cel mai de preţ avut, atunci înseamnă că fapta pe care a comis-o a fost extrem de gravă. Cum s-a simţit Rodica Dascălu atunci când, ca judecător, a condamnat pe viaţă?

"Nu e deloc simplu să scrii cu mâna ta că condamni pe cineva la detenţiune pe viaţă, dar două au fost situaţiile în cariera mea de judecător unde am aplicat fără să ezit asemenea pedeapsă. Pedepsele au rămas definitive, pe atunci detenţia pe viaţă ajungea până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În cazul primei pedepse pe care am aplicat-o, inculpatul a fost eliberat condiţionat anul trecut şi a sfârşit la câteva luni după eliberare în aceeaşi manieră în care şi-a ucis victimele, adică prin incendiere. Ca să vezi ironia vieţii...", îşi aminteşte Rodica Dascălu.

Era vorba de un bărbat condamnat, după 1990, la închisoare pe viaţă pentru că ucisese două bătrâne. Le intrase în casă, le ciopârţise cu un cuţit şi apoi le-a dat foc. În 2014 a obţinut eliberarea condiţionată şi se aciuase, cu partenera de viaţă, exact în localitatea în care săvârşise crima. Nimeni nu ştie cum s-a întâmplat, dar într-o dimineaţă, în camera în care dormeau cei doi a izbucnit un incendiu. Bărbatul a reuşit să spargă geamul şi să-şi salveze partenera, însă el a suferit arsuri grave şi, în ciuda internării în spitale specializate în tratarea arsurilor, a murit la scurt timp.

"Am avut o strângere de inimă, şi abia acum pot să spun lucrul acesta, în momentul în care el a fost pus în libertate. Şi asta pentru că, după ce eu am pronunţat sentinţa de detenţiune pe viaţă, atunci, la proces, în loc de ultimul cuvânt, el a spus că în momentul în care va ieşi din puşcărie, capul meu şi al copilului meu vor dispărea. A fost prima şi singura ameninţare pe care am primit-o în toată cariera mea. A fost secretul meu, nimeni din familia mea nu a ştiut de această ameninţare şi da, m-am gândit că mi se poate întâmpla ceva, oricând. O răzbunare. Însă, cred eu acum, dincolo de pedeapsa pe care a primit-o de la mine şi pe care a executat-o, pedeapsa adevărată a fost cea decisă de Cel de Sus şi a fost mai dură decât cea pe care am aplicat-o eu".

"Dacă rolul instanţelor s-ar mai subţia puţin, cred că şi judecătorii ar simţi altfel că fac această meserie"

Aflată acum pe cealaltă parte a baricadei şi chiar în postura de a-i apăra pe cei pe care odată îi condamna, Rodica Dascălu îi priveşte cu respect şi înţelegere pe judecători, chiar cu groază atunci când pe mesele lor se întind şiruri- şiruri de dosare .

"Ştiu ce înseamnă oboseala, ştiu când se instalează oboseala şi cât îţi trebuie să te refaci după o zi pe care o începi la 9 dimineaţa şi o termini la 11 noaptea. Nu mă refer doar la şedinţa de judecată, ci şi la pronunţările pe care trebuie să le dai în dosarele pe care le-ai soluţionat. Şedinţa se consideră încheiată abia în momentul în care tu ai dat pronunţarea. De aceea mă uit cu compătimire, dar în acelaşi timp, dacă rolul instanţelor s-ar mai subţia puţin, cred că şi judecătorii ar simţi altfel că fac această meserie. Nu mai uşor, ci ar avea posibilitatea să se aplece mult mai mult asupra cazurilor pe care le au de judecat, ar putea să discute mai mult cu părţile, să asculte şi de avocaţi mai mult. Observ însă o străduinţă din partea lor de a fi echidistanţi, ceea ce este un lucru pozitiv.

Să fii avocat înseamnă, în accepţiunea Rodicăi Dascălu, să reuşeşti să intri în pielea celui pe care îl aperi. Dar nu puţine au fost cazurile în care fostul judecător şi-a pus semne de întrebare în ceea ce priveşte capacitatea sa de a apăra. Şi asta pentru că, după atâţia ani în care a fost judecător, ştie cum gândeşte un magistrat şi apare îndoiala.

"Mi s-a întâmplat ca un client să mă întrebe direct dacă eu fac apărare sau acuzare. Un client a venit să mă angajeze pentru că fiul lui era reţinut şi urma să fie prezentat la arestare preventivă, mi-a prezentat speţa şi i-am spus că nu avem nicio şansă, că va fi arestat. Părinte fiind, copilul era minor, tatăl nu a acceptat sub nicio formă că se poate întâmpla aşa ceva copilului lui, dar eu i-am spus şi a doua oară faptul că băiatul va fi arestat. A treia oară, tatăl nu a mai rezistat şi m-a întrebat clar: dumneavoastră mă apăraţi sau mă acuzaţi? A fost un moment de mare derută pentru mine, era prima dată când mi se punea această întrebare. Am încercat să dau un răspuns cât se poate de elegant. Persoana a rămas încrezătoare, a mers în continuare cu mine, dar a fost cum i-am spus eu: băiatul a fost arestat, apoi mandatul de arestare i-a fost prelungit de încă două ori. Abia în momentul în care tatăl a refuzat să mă mai întrebe ce se va întâmpla, atunci a fost momentul oportun în care am reuşit să obţin punerea în libertate. Există această "pornire" de a vedea cu ochii judecătorului şi de a gândi cu mintea judecătorului. Nu pot să spăl şi să dau deoparte această pornire, pentru că am fost judecător un sfert de secol! Nu sunt Mama Omida, dar îmi dau seama, atunci când preiau un caz, care sunt posibilităţile, care sunt limitele de pedeapsă, ştiu cam ce probe mi-ar fi admise şi ce probe mi-ar fi respinse. Acest lucru mă ajută, nu mă încurcă", subliniază Rodica Dascălu.

Ba, mai mult, explică de fapt care este rolul avocatului- care nu este cel de a salva. "Dacă discuţia cu clientul este în sensul că salvezi până unde îţi permite legea să salvezi şi de a nu face promisiuni inutile... Dacă ai un accident de maşină cu moartea victimei, iar din probe îţi rezultă că până la un punct cel puţin este dată şi vinovăţia, n-aş putea să-i spun clientului meu că va ieşi nevinovat. Datoria avocatului este de a-şi convinge clientul că are o vină. Dacă îi bagi în cap de la bun început că îl scoţi nevinovat şi totuşi nu-ţi iese şi el va fi condamnat, cu ce te alegi? Cu un onorariu? Dar de comentariile ce vor urma, ce spui? Nu trebuie să promiţi nimic niciodată, trebuie doar să-ţi faci treaba în aşa fel încât să vii în sprijinul clientului tău", decretează avocatul.

O meserie făcută cu suflet

Dar despre suflet? Ce faci atunci când epuizezi rezervele de suflet pe care le oferi fiecărui client? Pentru că legea e clară, prevede limite maxime şi minime. Dar cum îşi împarţi sufletul?

"Am avut clienţi pe care i-am simţit disperaţi, atunci când li s-a întâmplat cel mai mare rău posibil. Atunci când tatăl a venit din străinătate şi şi-a furat copilul care era lăsat în grija bunicii, iar acum mama îşi caută copilul. Atunci când mamele vin abuzate, cu copiii de mână- la rândul lor abuzaţi şi unde, dincolo de explicaţiile pe care le dau eu ca avocat, aceşti oameni au nevoie în primul rând de consiliere psihologică, aceşti copii... pentru că adevăratele victime rămân copiii. Abia aici intervine sufletul, atunci când simţi că omul are nevoie de tine în a-i da o explicaţie, în a-i da o cale de urmat. Dacă omul te simte că îi prestezi serviciul de îndată, dacă omul are încredere că documentele pe care ţi le-a dat vor fi introduse de îndată şi nu se vor pierde, dacă omul are siguranţa că dacă el nu ajunge la proces, tu vei fi acolo, cred că astea sunt ingredientele necesare avocatului".

Când resursele interioare sunt aproape de epuizare, avocatul se hrăneşte din familie. Acolo e liniştea, acolo e dragostea necondiţionată, acolo e copilul ei. "Fiica mea şi-a găsit o altă chemare şi sunt fericită pentru ea. Este un copil ambiţios şi mă face mândră prin tot ceea ce face, deşi alegerile i-au aparţinut întotdeauna. Eu doar am sprijinit-o", spune Rodica Dascălu.

Revenind însă la meserie, avocatul are un sfat pentru justiţiabilii care poate vor avea nevoie de serviciile unui coleg de breaslă, chiar de serviciile ei. "Trebuie să fie încrezători, să fie sinceri, să nu-şi prezinte cazul distorsionat. Avocaţii nu sunt oameni fără suflet, iar la avocat vii ca la medic: trebuie să-i spui adevărul. Nu poţi insinua că te doare bila când de fapt ai pietre la rinichi. Oamenii care vor să facă o carieră chiar se pun în slujba clientului şi oricât de puţin câştigi, e un pas înainte. Suntem şi noi oameni, fiecare dintre noi are o coardă sensibilă care, odată activată, dă rezultate".

Discuţia s-a încheiat, avocatul îşi părăseşte biroul mic şi fuga din nou la Tribunal acolo unde are un caz, o persoană ale cărei interese trebuie să le apere. În urma lui, alte amintiri, alte cazuri în care sufletul omului care simte se împarte în bucăţi dătătoare de speranţă că orice mică victorie e totuşi o victorie.

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Madalina Ursuleanu

Proiectul blocului explodat, căutat în arhivele Consiliului Judeţean Suceava

Joi, 21 Septembrie 2017
1209

În şedinţa Comitetului Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă, Mihai Platon, şeful Inspectoratului de Stat în Construcţii Botoşani, a cerut ajutorul autorităţilor judeţene de a lu...

Vicii de construcţie descoperite de expert la blocul în care s-a produs explozia FOTO

Miercuri, 20 Septembrie 2017
5104

Timp de câteva ore, expertul tehnic atestat, prof. Dorel Plătică, a verificat toţi pereţii şi structurile de rezistenţă din scara blocului în care s-a produs explozia vineri şi a d...

Un cadru didactic botoşănean ia poziţie împotriva interzicerii materialelor auxiliare. "O să-i închidem în puşcărie pe profesori?"

Miercuri, 20 Septembrie 2017
1733

Liderul Ligii Sindicatelor din Învăţământ, Liviu Axinte, consideră că Ministerul Educaţiei a greşit flagrant în momentul în care a interzis, pe nepusă masă, folosirea ...