Pentru generaţiile care trăiesc în fascinaţia stănesciană, pentru preţuitorii cuvântului dinescian, chiar şi pentru mulţi dintre scotocitorii cărtărescieni, Vasile Vlad este încă un nume banal. Pentru că Vasile Vlad nu a fost, în România postdecembristă, un nume de poet. A fost, cel mult, acel nume strecurat de câteva ori în lista scurtă a poeţilor nominalizaţi la Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Omnia, de la Botoşani. Nominalizat, nu şi premiat premiat.
S-a născut pe 4 iunie 1941. Anul acesta a împlinit 75 de ani. Ani ce par măsuraţi în altă dimensiune temporală, în alt spaţiu al existenţei umane.
Vasile Vlad este omul care s-a luptat purtând pe umeri stindardul poeziei. A dus câte un război pentru fiecare carte editată în România comunistă. Este scriitorul român căruia i-au scos poeziile din librării şi le-au topit. Este poetul care, după ce comuniştii îi făceau pierdute manuscrisele predate editurii, le rescria cu o şi mai mare forţă. Este omul căruia ţara i-a omorât părintele, pentru ca apoi să i-l scoată şi din pământ. Studentul nevoit să părăsească facultatea din cauza conflictului deschis cu Radu Florian, un nume care şi astăzi (vezi Alexandru Florian, fiul fostului profesor de marxism, cu al său Institut "Elie Wiesel") încă scoate din literatură poeţi şi scriitori, valori incontestabile ale culturii.
Născut la Constanţa, Vasile Vlad începe anii de şcoală în Bucureşti, acolo unde tatăl său lucra, la Ministerul Metalurgiei, apoi în Ministerul Comunicaţiilor, ca director al unei întreprinderi. Constantin Vlad era membru de partid, însă a intrat repede în dizgraţia comuniştilor. Pe când avea 11 ani, Vasile Vlad asistă la arestarea tatălui său, care moare la scurt timp în condiţii neelucidate. Familia este informată că s-ar fi sinucis în timpul anchetelor. Mama lui Vasile Vlad este supravegheată, somată să nu discute cu nimeni, nici măcar cu preotul, care nu este chemat să facă slujba de înmormântare. Se spusese că a fost vorba despre o sinucidere (Constantin Vlad s-ar fi aruncat pe fereastră, chiar dacă în dosar se menţionase, în stilul atât de cunoscut al securiştilor, "mort din cauza unei boli molipsitoare"). Fiul de 11 ani îşi vede tatăl mort şi izbucneşte într-un hohot isteric de râs care îl va ţine câteva zile.
Vasile Vlad, deşi încă la vârsta copilăriilor de cartier, citeşte şi scrie din ce în ce mai mult. La 13 ani cunoaşte un cărturar orb care îl va îndruma, în felul său, prin anticariatele clandestine ale Bucureştilor. În acea perioadă pătrunde în cercuri de scriitori, filosofi, traducători. Este un elev irascibil, vocal, cu opinii clare şi ferme. Intră în atenţia Securităţii, care nu îl va mai scăpa din ochi decenii la rând.
În 1960 se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, unde îl cunoaşte pe Virgil Mazilescu. Părăseşte facultatea curând, în urma unei dispute cu Radu Florian. Filosoful Radu Florian, profesor de marxism-leninism (tatăl lui Alexandru Florian, cel care în zilele noastre a pus ciurul "antisemit" sub cultura şi elita românească). Acelaşi Radu Florian care în ianuarie 1990, atunci când, prin Hotărâre de Guvern (55 din 19 ianuarie 1990), se desfiinţează Academia "Ştefan Ghiorghiu" (pepiniera de cadre a PCR), este numit la conducerea nou înfiinţatului Institut de Teorie sociala si politologie.
Scos din facultate, Vasile Vlad lucrează ca zilier la institutul de Energetică al Academiei, iar în 1963 se angajează la Şcoala de Surzi Bucureşti, ca supraveghetor de noapte. Abia în 1965 susţine un nou examen la facultate şi reia cursurile la Litere.
În 1967 predă la editură primul volum, "Pedepsele", pentru care primeşte, în 1969, Premiul revistei Amfiteatru. Pleacă de la Şcoala de Surzi în urma unui conflict cu secretarul de partid şi cu directorul şcolii. Scrie şi predă la editură "Omul fără voie", îi este sustras de către Securitate, dar poetul nu va renunţa, astfel că îl rescrie. În anul 1971 publică "Sărbătorile absenţei", la Cartea Românească, volumul este interzis. Vasile Vlad refuză să renunţe la multe poezii din carte, astfel că volumul este scos din librării şi topit. Poetul intră în greva tăcerii, nu mai publică nimic în presa din România până în 1989.
În 1973, Administraţia Cimitirului din Colentina îi refuză prelungirea concesiunii pe încă 7 ani a mormântului unde se află tatăl său. O prigoană greu de înţeles astăzi, dar atât de obişnuită în vreme. După 21 de ani, poetul îşi dezgroapă tatăl şi duce rămăşiţele părinteşti ale lui Vlad Constantin în afara oraşului.
Intră greu în Uniunea Scriitorilor din România. Se luptă cu nomenclatura, cu lichelele comuniste, dar se bate şi cu scriitori devotaţi regimului, cei care îl vor împiedica mereu să vorbească, să se facă auzit.
Dincolo de "ferestrele stinse din cartierele orbilor"!
Poezia lui Vasile Vlad nu seamănă cu nimic în afară de sine. Scrise într-o formulă personală, trecute epidermic prin sita propriilor senzaţii, poemele lui Vasile Vlad ne prezintă o nouă geometrie a sentimentelor, o (des)facere a simţurilor dincolo de care există o lume fascinantă, fremătătoare şi totuşi atât de firesc trăitoare. Păşind pe tărâmul virgin al cuvântului, poetul recompune umanul după alte reguli, viaţa funcţionează în afara teoriilor existenţialiste, a ontologiei consacrate.
"După atâtea dislocări/ s-ar zice că oasele au rămas în mâini/ dinadins" (Ochiul imi este greu, 1970). În poezia lui Vasile Vlad senzaţia se simte cu "ochiul desfăcut", într-o "răsuflare îngropată în ape". Strigătul vine pe neaşteptate, închis în cuvinte stranii, cuvinte "neînsemnând desigur nimic". Poetul-peregrin caută "ferestrele stinse din cartierele orbilor", într-o singurătate lăuntrică mistuitoare.
Întreaga fenomenologie a percepţiilor vizuale creează o dimensiune nouă nu doar poeziei, ci a existenţei însăşi. Fără să inventeze un limbaj propriu, fără să surprindă prin preţiozitate a cuvintelor, şi totuşi inovator, cu un discurs insolit şi ducând cu sine, prin veac, dimensiunile vizionare ale altei lumi, Vasile Vlad aduce în literatura română o poezie nouă, proaspătă, rezultată din devastatoarele experienţe deopotrivă exterioare şi lăuntrice.
"...în fiecare spital/ există o sală de festivităţi/ unde bolnavii sunt obligaţi să poarte mâini", scria Vasile Vlad în poemul "Despărţire", din 1968. Poetul îşi radiografiază în oglindă propriul trup, îşi macină în cotidian existenţa, cu riscul de a se nărui iremediabil. O luptă pentru poezie cum mulţi dintre scriitorii acelor vremi au purtat, nu de puţine ori nevoiţi să poarte războaie chiar cu confraţii lor trecuţi pe baricada securist-comunistă.
"pe colinele de cenuşă/ ajungând/ am măsurat toată singurătatea./ Ţine cât mine", spunea poetul în 1970, cu poemul "Şi mă prefac a şti". După ce "pivniţele tăcerii/ au fost cotrobăite şi ele./ Tufişurile arse de praf/ au fost şi ele date-ntr-o parte".
Poezia lui Vasile Vlad trimite la contemplaţie asupra percepţiei umanului, a viului, a tot ce până acum părea cunoscut fără a fi observat cu ochi lăuntric. Trebuie să ieşi din ordinarul rigid, arhicunoscut şi acceptat, să te eliberezi de frică, mânie, plictiseală, prejudecată şi tot ce este disponibil sau sufleteşte la-ndemână. Pentru că poezia lui Vasile Vlad nu are nevoie de cunoscut, ci de cunoaştere. Nu se citeşte cu ochiul, ea se agaţă în carne, creşte organic în creştet, într-alt umăr, dincolo de văz, înlăuntrul auzului. Dacă treci de aceste margini ale lumii palpabile, materiale, dacă străbaţi negura senzaţiilor lumeşti, atunci devii tu însuţi un mărturisitor al poeziei.
Vasile Vlad este, în libertate, la fel de marginalizat ca în dictatură. Prea puţin publicat, absent din mai toate antologiile postdecembriste, ignorat de jurii, ocolit de critici. Nominalizat fără să fie premiat. Un nume fără supranumele ce i se cuvine, acela de Poet al vieţii sale şi al marii literaturi. Cine va da seamă de astă tăcere? Cine, înfruntând timpul, va îndrăzni să arate lumii cine este Poetul?
Epoca noastră scăldată
Se poate. Și asta se poate. Era epoca noastră scăldată,
în salonul cu păuni discutam despre farmecul monștrilor.
Erau ceasurile noastre de vază, fără cuiburi căzute-n noroi,
cratere fără ecou.
În privirile ei deslușeam splendoarea unei clime unice,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu era o bișniță delicată,
o boarfă adusă-n tranșee pentru uzul soioșilor,
ci crinul meu tâlcuit, o morișcă pe cruci.
Nu știa să ofteze brutal, nu întâlnise mătăhăloase priviri,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
O socoteam prada mea bolnavă,
ceremonia domoală a șansei de a face ocol,
sau poate versiunea în alb a unui fruct foarte negru.
Era ca un evantai prăbușit, era tăcerea mea crucială,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Se poate. Și asta se poate. Nu încropeam jurăminte în pumni,
observam drojdia visului surâzând.
Era sita mea cea mai lividă, pâcla mea cea mai lejeră,
făgăduiala cea mai statornică,
dar mie-mi venea să-i pisez genunchii.
Şi mereu mă prefac a şti
Şi mereu mă prefac a şti
unde-i marginea. Chiar şi cu ochiul
desfăcut.
Dar, aşa cum dispare un vârtej,
uneori
dispare speranța,
şi se umblă atunci cu un gard în spinare,
pe lângă salcâmi jupuiți
şi chiar pe sub pământ, peste cârtițe
tresărind ca un clopot,
din nevoia doar de a fi apărat.
Mai au ceva să-şi spună oamenii şi în somn,
cu glasul dat la o parte,
naivi străbătând despărțirea.
O răsuflare îngropată în ape
este posibilă. Şi nici măcar nu ne mai astupă
o singură soartă.
La strigătul rațelor sălbatice închise în cer
se holbează răbdarea oricui.
Dar eu
cu atingeri de sidef încerc să-i vorbesc inimii,
cum vuiesc pentru sechii (sechii neînsemnând
desigur nimic), pe la ferestrele stinse
din cartierele orbilor,
şi despre cum o întunecare feroce
mă caută.
Pivnițele tăcerii au fost cotrobăite
şi ele. Tufişurile arse de praf
au fost şi ele date-ntr-o parte. Pe colinele de cenuşă
ajungând
am măsurat toată singurătatea.
Ţine cât mine.
