24 iunie 1969 - 2 martie 2002: Camelia Răileanu, un destin înălţător!

24 iunie 1969 - 2 martie 2002: Camelia Răileanu, un destin înălţător!

 CAMELIA RAILEANU, fotografie de pe coperta primului volum de poezie  

Poveste despre viaţă! A iubit zbuciumat şi luminos, arzând ca o candelă rugătoare, printre cuvinte şi ziditoare dureri. A murit la 33 de ani, lăsând în urmă două cărţi de poezie şi sute de pagini în manuscris, dar privirea ei, dragostea de oameni, puterea şi vulcanul pe care l-a purtat în suflet mocnesc şi astăzi în toţi cei care au cunoscut-o. Dumnezeu i-a ales un destin înălţător, cum numai spiritele mari pot duce.

Camelia Răileanu s-a născut pe 24 iunie 1969. În miresme de sânziene, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.

Ce femeie, ce om!, cum spunea un prieten mai zilele trecute, citind un poem scris de Camelia Răileanu. Ce frumuseţe, ce viaţă!, spunem azi vorbind despre oamenii care trec meteoric printre noi, doar atât cât să ne arate lumina, calea, zbaterea de sens, moartea ca împlinire a dragostei de Dumnezeu.  
 
"Mijlocul nostru, care s-a frânt..."

S-a ivit pe lume într-o familie cu cinci copii, patru dintre ei au urmat cariera didactica. Ea a fost mijlocul nostru, care s-a frânt, spune aplecat în propriul dor profesorul Aurel Răileanu, fratele Cameliei.

A fost elevă a Liceului Pedagogic Botoşani, la fel ca fratele ei. Acolo a prins dragoste de cuvânt. Poate şi datorită profesorului de Limba română, Ion Aniţei, pe care îl aprecia nespus şi care i-a deschis poarta spre percepţii nebănuite ale literaturii, ale poeziei în special.

Imediat după absolvirea liceului, în 1987, şi-a început cariera didactică, ca învăţătoare, la Şcoala 13 din Botoşani. Dragostea de carte, de copii, onestitatea în faţa vieţii şi bucuria de a împărtăşi au făcut din Camelia Răileanu un dascăl iubit, apropiat de învăţăceii ei. În toamna aceluiaşi an şi în paralel cu activitatea de la catedră începe şi cursurile Facultăţii de Litere din Iaşi, pe care le finalizează cinci ani mai târziu, în 1992. Ca profesor de Limbă română obţine apoi un post la nou înfiinţata Şcoală 16, din marginea oraşului Botoşani.

Boala şi prietena dragă şi mâna de chirurg a medicului Leon Dănăilă

Camelia Răileanu a fost o fiinţă discretă. Scrie poezii, iubeşte, crede, se roagă, strigă şi înfundă în creştet durerea. Puţini, în afara familiei, i-au cunoscut zilele şi zbaterile. Dureri îi străbat tâmplele, dar le ascunde în tăcere.

În vara lui 1997 primeşte o veste tristă: fosta ei colegă de facultate, prietenă dragă, este bolnavă de cancer. SVETLANA TĂNASĂ (foto dreapta), născută în acelaşi an 1969, s-a îmbolnăvit pe când lucra la o temă de doctorat la Budapesta. Convingerea că a fost iradiată şi sentinţa cruntă că mai are câteva luni de trăit o fac pe Svetlana să renunţe la lucrarea de doctorat şi, la sfatul Părintelui Justin Pârvu, se retrage la Mănăstirea Petru Vodă. Era luna august a anului 1997. Răpusă de suferinţă, într-o zi ia un taxi şi vine să o vadă pe Camelia, dar nu va face drumul până la capăt. Nimeni nu ştie de ce s-a întors din drum...

În acelaşi august 1997, Camelia pleacă în Munţii Bucegi, într-o singurătate sfredelitoare. Toamna o aduce acasă tot mai obosită, suferinţa se strecoară prin fiecare fibră a trăirii. Într-o zi de septembrie cade pe scări, prăbuşită ca o pasăre scufundată în frunzarele uscate ale pădurii.

"Am dus-o la doctorul Pârvu, la Botoşani, care a intuit ce se întâmplă şi ne-a trimis la Iaşi, la tomograf. Vestea a căzut ca un trăsnet: tumoră cerebrală!", îşi aminteşte dureros fratele ei, prof. Aurel Răileanu.

Camelia avea 28 de ani. Chirurgii au dat verdictul nemilos: este necesară operaţia, dar este foarte riscant din cauza urmărilor care se prevesteau.

"Ne-am amintit că la Bucureşti exista un profesor mare din Darabani. Am cerut-o de la Iaşi pe sora noastră şi am plecat la Bucureşti, să îl căutăm pe neurochirurgul Leon Dănăilă şi cu speranţa că astfel şansele ei vor fi mai mari. Avea dureri cumplite, dar am plecat aşa, cu trenul... Ne bucuram de puţinele perioade de acalmie, când era veselă, încrezătoare. Ştia că are o tumoră, dar nu am discutat niciodată cu ea despre natura canceroasă a bolii ei". Distinsul neurochirurg Leon Dănăilă a confirmat diagnosticul. A acceptat să o opereze, sub aceeaşi rezervă a sechelelor ce ar putea surveni. "Medicul Dănăilă a făcut tot ce s-a putut. A fost un om extraordinar. Nu ne-a luat niciun leuţ pentru operaţie, bucurându-se în special că venim din Botoşani".

"M-am îmbolnăvit de viaţă/ numărând zilele,/ pierzându-le firul/ în aşteptarea raţiei de speranţă/ aruncate la capătul tunelului./ M-am îmbolnăvit de idei,/ de gură, de ochi,/ de pâine şi de apă,/ de ieri şi de tine./ Sunt o mână de oase/ aruncată în ochii lumii/ sau în gura ei./ Sunt bolnavă de lume/ şi de zile./ M-am îmbolnăvit/ trăindu-te".

Operaţia, efectuată la microscop din cauza fineţii extraordinare cu care trebuia tratată tumoarea, a avut loc în luna noiembrie. Camelia s-a întors acasă cu o hemipareză şi cu o gaură imensă în cap: pentru a controla o eventuală revidivă, medicul nu i-a mai pus la loc oasele cutiei craniene, întinzând doar pielea capului peste hăul sfâşietor.

"Cu toţii îi purtăm  crucea,/ Horaţiu, bătrâne"

Revenirea acasă o pustieşte, aflând despre moartea poetului HORAŢIU IOAN LAŞCU (foto dreapta).

După un tratament naturist strict reuşeşte să se elibereze puţin din hemipareză şi, în ultima zi a anului 1997, scrie o poezie tulburătoare: "Luna noiembrie fu/ luna poeţilor damnaţi./ Horaţiu cel tânăr muri, înălţându-se./ Vestea ajunse la mine când/ omul în alb şoptea/ dezvelindu-mi ţeasta ca pe pântec:/ parc-ar fi Fecioara Maria!/ A doua zi din Iisus/ îmi rămăseseră-n creştet/ doar cununa de spini şi pirioanele LUI. Cu toţii îi purtăm crucea,/ Horaţiu, bătrâne". (Crucea poeţilor, 31 decembrie 1997)

În acest timp, la Petru Vodă, prietena ei dragă se sfinţeşte în suferinţă, topindu-se văzând cu ochii. Aproape de sfârşit, Svetlana avea să devină mireasă a lui Hristos: Maica Heruvima (foto dreapta). "A primit sa fie rasofora, si cu cateva saptamani inainte de a pleca dintre noi a fost calugarita de Parintele Iustin. A refuzat sa ia morfina, pentru a-si sterge prin suferinta toate pacatele savarsite in aceasta lume. Urletele ei de durere rasuna si astazi in urechile celor care le-au auzit. Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinta, aceea de a prinde sarbatoarea Sfintilor Arhangheli. Dupa privegherea hramului manastirii, in noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineata, Maica Mucenita Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul impacat, luminoasa la chip, sa marturiseasca inaintea Sfintei Treimi lupta ortodocsilor impotriva stapanitorilor acestui veac", avea să scrie mai târziu Monahul Filoteu, de la Mănăstirea Petru Vodă.

Pentru Camelia, Dumnezeu pregătea alte şi alte patimi, pe care tânăra femeie de aproape 30 de ani le ascundea în cuvinte. Scria, scria, scria! "de păsări/ încerc să mă vindec/ mâzgălind cerul cu nori/ sufăr de înaltul coborât/ în gaura din piept/ într-o noapte am văzut stele".

Viaţa, boala, durerea, suferinţa imensă a Cameliei au fost pentru familia ei lecţii de fiecare zi.  Rugăciunea ei, relaţia ei cu Dumnezeu, încrederea în viaţă i-au ajutat pe cei din jurul ei să înţeleagă credinţa, să intre în biserică şi să conştientizeze efemeritatea existenţei.

Recidiva bolii şi cărţile de trăire

Tratamentul naturist pentru refacere dădea roade, ajutat de kinetoterapie. Hemipareza ceda pe zi ce trecea. Din păcate, după 3-4 luni totul s-a oprit. Starea Cameliei se înrăutăţea. Un nou tomograf a confirmat recidiva tumorală. A urmat un alt regim alimentar, foarte dur!

"Lucrul trupului/ se împleteşte strâns cu/ lucrul sufletului./ Rămas neterminat,/ primul tot aleargă/ să se-nnoade cu al doilea./ Viaţa nu e decât/ un summum de astfel de noduri/ pe spatele unei ţesături/ c-un desen făcut aleatoriu/ de Marele Creier". (Nod)

Urmează trei ani şi jumătate de regim foarte dur. Şi totuşi, viaţa zvâcneşte în cuvinte, poemele îi bântuie sufletul şi mintea. Scrie continuu. Publică prima carte de poezii în 1998 ("Dimineaţa cercului", Editura Axa, Botoşani), iar în primăvara anului următor, cu ajutorul prietenei sale, Lili Bobu, care o sprijină financiar, vede lumina tiparului şi cel de-al doilea volum ("Cîntec pentru cei nesinguri", Editura Grafik-Art, Botoşani).

Câtă forţă în această muritoare fiinţă, câtă înălţime are acest nemuritor spirit! "Aş vrea ca păsările/ să nu-şi mai aleagă colivie în mine..." (Bocet la zodie).

A plecat în semnul Crucii!

"A fost o personalitate puternică, o luptătoare! Mama, cea care avea grijă de ea, era căzută, fără putere, dar Camelia era cea care o îmbărbăta mereu. Nu am văzut-o plângând decât foarte rar, în momente extrem de grele, spre sfârşitul bolii. A vrut să trăiască 80-90 de ani! Voia să fie o bunică tânără...", spune astăzi distinsul profesor Aurel Răileanu.

În august 2001, fiind singură acasă şi mişcându-se extrem de greu, Camelia alunecă pe gresie şi cade în baie. A suferit o fractură de bazin şi de atunci, până la sfârşitul zilelor, avea să rămână ţintuită la pat.

"Căzătura i-a grăbit sfârşitul. A fost conştientă până aproape de sfârşit. Pe 27 februarie, înainte de a cădea în agonia morţii, întreaga noapte, şi-a făcut cruce continuu! O imagine tulburătoare pentru noi toţi! Era foarte interiorizată, probabil ştia că pleacă... Apoi, din 28 februarie până pe 2 martie 2002, dimineaţa, nu a mai fost conştientă, doar s-a chinuit să moară...". Avea 33 de ani...

După Camelia, Dumnezeu a pus în loc rugăciunea. "Da, boala Cameliei m-a apropiat de Dumnezeu. După moartea ei am început să merg mai des la biserică. Văzusem cum arată moartea, am înţeles că nu suntem nemuritori. Camelia a fost pentru noi o lecţie", spune fratele poetei, la 12 ani de la plecarea spre îngeri a surorii sale.  

A scris tot timpul, cât a purtat în creştet boala. Avea trei jurnale, iar în ultimii ani lucra la un roman autobiografic, pe care l-a numit "Întoarcerea din Iad". Ştia oare că se îndreaptă spre lumină, spre Raiul poeţilor? Ultima însemnare a lăsat-o în toamna lui 2001. Apoi nu a mai avut putere în cuvinte, dor gândurile au trăit-o până în noaptea de 27 spre 28 februarie 2002, când şi-a luat rămas bun de la oameni făcând semnul Crucii continuu, pentru ca pe 2 martie să se ridice la îngeri...

Pe 24 iunie, în acest an, de Sânziene, Camelia Răileanu ar fi împlinit 45 de ani. Să îi purtăm gând frumos şi amintire curată, să o bucurăm cu rugăciunile noastre. "Convingerea mea este că e acolo în Rai, în lumină...", şopteşte blând fratele poetei.    

"şoptesc poezia contemplând/ buzele taciturnului sunt/ o aripă de înger fugit/ pe pământ trece/ clipa..."



 

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Florentina Tonita

Marcel Iureș și Serge Ioan Celibidache, la Cinema Unirea Botoșani, proiecție specială a filmului "Octav"! FOTO

Duminică, 19 Noiembrie 2017
919

Public, emoție, copilărie, sensibilitate, un film despre România frumoasă, un actor fascinat de propriul personaj și un regizor îndrăgostit de țara lui și a părinților săi!Pi...

La mulți ani, Elena Cardaș! "Nu există facultate de făcut scriitori. Scrisul este un mister!"

Miercuri, 15 Noiembrie 2017
1977

Există oameni care au puterea de a se situa în fața propriului destin și de a-și trăi mai departe faptele cu detașare și firească înțelegere a lumescului. Extraordinarul se î...

Caravana UAIC ajunge în peste 150 de licee din țară pentru a prezenta elevilor oportunitățile de studiu

Marţi, 14 Noiembrie 2017
191

În perioada noiembrie 2017 - mai 2018, Caravana UAIC, formată din studenți şi profesori de la cele 15 facultăți ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC) și re...