Un oras mic dar prea aglomerat, un oras emancipat fortat si intr-o maniera prea superficiala, un oras care aproape si-a pierdut de tot frumusetea de alta data.
Usor-usor, marile magazine au patruns aici, damele de alta data acum poarta fuste scurte, genti pe brat, pantofi cu toc, fara a le pasa ca incaltamintea lor nu este creata pentru drumul denivelat de la noi, caleasca de alta data acum e inlocuita de masina luxoasa careia drumul national X ii da mari batai de cap ori din cauza lucrarilor lasate neterminate, ori a celor facute superficial, a rotilor stricate de nenumaratele gropi omniprezente, cavalerii de alta data acum poarta haine de firma desi poate platesc mai mult pe haine decat pe mancare.
Nu exista zi in care sa nu intalnesti macar 2 cersetori cu handicap, macar o batranica cu ochi rugatori care vinde buchetele de flori lucrate cu mana ei, mana care alta data torcea, lucra la razboi, impletea ii, acum leaga flori sa aiba cum sa prinda ziua de maine. Copii flamanzi, copii murdari, copii obligati sa cerseasca, copii neglijati, maltratati, copii care nu au copilarie. Sa nu mai vorbim de nelipsitii maidanezi, nelipsitele pisici fara casa, care traiesc prin tomberoane si au grija sa rascoleasca fiecare sac de gunoi aruncat pe jos de vreun trecator din nepasare, din comoditate sau pur si simplu din lipsa de educatie.
Un oras care nu a dus nicodata lipsa de comori, cine nu a auzit de marele poet national Mihai Eminescu? De marele compozitor, violonist, pedagog, pianist si dirijor George Enescu? Cantareti, muzicieni, matematicieni; Botosaniul a fost mereu caminul unora dintre cei mai valorosi oameni ai tarii. Si inca este, avem nenumerosi olimpici din absolute toate domeniile, dar care din pacat prefera sa plece in strainatate, Botosaniul neavand posibilitatea de a ii pregati, de a le rasplati munca.
Oameni stresati, oameni grabiti, oameni deznadajduiti, disperati, oameni condusi de scopuri marsave, oameni care uita de adevaratele valori, oameni intr-o continua lupta cu ei si cu ceilalti; uita sa se mai opreasca din goana lor si sa priveasca in jur, sa se priveasca.
Daca te plimbi chiar si jumatate de ora prin oras, sau pur si simplu te asezi pe o banca si pivesti trecatorii, le poti vedea tristetea si ingrijorarea pe chipuri acum cand ziua de maine a ajuns atat de nesigura. Poti vedea cum ignoram aproapele nostru care are nevoie de ajutor, vezi nepasarea la gunoiul de pe strazi, vezi revolta cand ni se strica masinile de la drumuri, vezi cum ni se ridica din umeri cand atragem atentia la ce se intampla in jur, o impletitura vicioasa de nevoie si nepasare, de revolta platita inzecit in durere, de incercare de schimbare si de taiere a aripilor celor care au sansa de reusita.
M-am saturat sa vad cum calitatea vietii e tot mai redusa, cum cerintele de la omul de rand sunt tot mai mari, cum suntem luati drept naivi si batjocoriti in toate felurile posibile. M-am saturat de strazi murdare, de parcurile copilariei distruse de santuri si tevi si lucrari vesnic neterminate, m-am saturat de drumurile jalnice care ne mananca banii si nervii, m-am saturat de bolnavii ignorati pana nu scot portofelul, m-am saturat de nedreptate, de coruptie, de durere si neajunsuri, m-am saturat sa vad cum oamenii mor de foame dar noua ne construiesc mall, m-am saturat sa vad cum salariile sunt taiate dar cand e vorba de vreo vizita prezidentiala imediat apar banii, m-am saturat de nepasarea totala dar cand vine campania electorala totul parca infloreste, m-am saturat sa vad cum orasul isi pierde din farmecul sau specific si ajunge doar un alt oras monden, m-am saturat sa vad adevaratele valori ignorate dar ipocrizia si superficialitatea ridicate in slavi.
Vreau un oras curat, un oras unde toti sa aiba o sansa, un oras primitor si ingaduitor cu toti locuitorii, un oras care sa aiba grija si de cei cu venit mare si de cei mai putin favorizati de soarta, un oras cu locuri de munca destule pentru toti; exista forta de munca, exista oameni capabili, dar in loc sa se fie valorificati ei sunt dati afara, si se pastreaza doar neexperienta, dar anumite interese commune, oamenii nostril lasandu-si familie si plecand in strainatate, lasand copiii sa creasca singuri, fara dragostea si grija lor, dar reusind astfel sa isi plateasca ratele.
Vreau o scoala sigura, cu facilitati la fel de avansate ca si nivelul profesorilos si al elevilor, nu invers proportionale, vreau spitale cu aparatura performanta si medici competenti, sa nu mai fie nevoie sa ne tratam oriunde altundeva, mai putin acasa. Viitorul nu va fi schimbat de generatia care il conduce acum, ea deja dovedindu-ne ce are de gand, ci de cele urmatoare, nu va veni altcineva sa o faca, totul e in mainile noastre. Dar trebuie sa o facem inainte sa ne fie luat tot ce avem noi mai de pret.
Singurele locuri care mai pastreaza din farmecul de altadata si inca nu sunt in santiere pe termen nelimitat sunt Muzeul(MVSEVM) cu ceas de pe Bulevardul Unirii (momentan se renoveaza cam ¾ din suprafara lui cu aceeasi viteza tipica noua) care are grija sa ne anunte de fiecare ora trecuta, si Parcul Mihai Eminescu, locul unde inca mai poti uita pentru o ora de tot ce este in afara lui, dar care a fost si el invadat de micii comercianti si si-a pierdut fanfare care odinioara ne incanta cu melodiile ei din foisorul din centru. Pacat. O oarecare doza de melancolie amestecata cu regret si revolta pentru ce e acum e in sufletele tuturor, dar avem prea multe griji personale, prea multe nevoi care tin de noi si de familie si nu prea ne mai ramane timp sa ne ocupam si de oras, iar cei care o fac, sa zicem doar ca isi urmaresc propriul lor interes si nu pe cel al populatiei.
Botosaneni, inca nu e prea tarziu, mai avem inca timp sa avem un oras in concordanta cu noi, trebuie doar sa vrem cu adevarat si sa facem ceva cu adevarat serios in legatura cu asta. Nu putem sa ne pierdem si noi in jocul mult prea grabit al lumii secolului XXI.
(C. Delia)
