AUREL DORCU - 5 ani de la plecarea Domnului Profesor!

AUREL DORCU - 5 ani de la plecarea Domnului Profesor!

 PROF. AUREL DORCU  Dumitru Agachi

Spirit uriaş! L-am cunoscut la scurtă vreme după ce soţia sa, Laura, se mutase alături de îngeri. Vorbea despre ea cu recunoştinţă şi o duioasă aplecare spre propriul suflet singuratic, pe care din ce în ce mai rar îl umplea cu oameni ai lumii în care trăia. Impresiona delicatetea ochilor săi când gândul îi era vizitat de amintirea femeii de care îi era atat de dor.

Într-o zi mi-a vorbit despre pictorul Nicolae Tonitza, rugându-mă să îi povestesc despre locurile unde m-am născut, bunicii mei fiind de pe meleagurile care l-au plămădit pe minunatul pictor al copiilor.

În altă zi, răsfoind prin cartea lui Nicolae Tonitza, "Scrieri despre artă", pe care o păstram pe birou, dintre file a căzut fotografia tatălui meu, Gheorghe. În carte, chiar la început, portretul pictorului Tonitza, o fotografie din 1927 (anul în care se născuse Domnul Profesor Dorcu), la 41 de ani pământeşti ai săi.

Domnul Dorcu a aşezat fotografiile alături: vedeţi, îmi spunea, acelaşi început de chelie, aceeaşi privire caldă, aceeaşi bărbie copilăroasă... Nicolae Tonitza a murit pe 26 februarie 1940. Peste şapte luni, în acelaşi an, se năştea tatăl meu, Gheorghe. Din fotografie, tata privea spre noi blând, aşa cum a fost în mai toate zilele vieţii sale, încheiate brusc la 39 de ani...

Peste câteva zile, Domnul Profesor m-a invitat la el acasă. Am călcat cu picioarele tremurand pragul casei. Emoţiile au fost pe măsură atunci când mi-a arătat, pe peretele din partea opusă ferestrei, în camera de zi, lângă un tablou de Luchian, un Tonitza cum nu mai văzusem nicăieri: nişte flori în tonuri vesele, din perioada de mijloc a vieţii pictorului. O bucurie pentru care i-am fost recunoscătoare. Văzusem până atunci, şi am văzut şi de atunci multe tablouri de Tonitza, în muzee din ţară. Niciunul nu m-a impresionat ca florile din casa Domnului Profesor.

De atunci ne-am reîntâlnit de mai multe ori, în scurte sau mai poposite sporovăieli despre scrieri, muzică sau alte frumuseţi.   

În ultimii ani am publicat mai multe texte ale Domnului Dorcu. Mi le aducea la redacţie scrise îngrijit, de mână, într-o ordine caligrafică ce îmi dădea fiori, o cuminţenie a scrierii armonizată întocmai subiectelor abordate, de la muzică la cărţi sau amintiri despre oraş, locuri şi oameni. Era deja proverbială exigenţa domniei sale în legătură cu orice cuvânt. Venea şi, împreună, reluam textul şi motiva orice virgulă adăugată sau eliminată în ultimul moment.

Vorbea puţin, dar şi în vorbire era extrem de ordonat şi de atent.

Era o fire extrem de sensibilă şi de discretă, motiv pentru care era şi uşor de rănit. Într-o zi, înainte de a-mi înmâna un text despre Filarmonica Botoşani, a rămas minute în şir suspinând. Domnul Dorcu nu vorbea niciodată nedelicat despre nimeni, nu judeca, nu acuza. Însă atunci l-am văzut cu adevărat amărât, pentru ca în final să mărturisească faptul că avusese o experienţă neplăcută la Direcţia de Cultură, unde ruga de obicei sa i se dactilografieze textele. Fusese amânat de mai multe ori. În timp ce îi ascultam tristeţea glăsuită, mi-l imaginam intrând cu pălăria în mână, politicos, pentru a intreba dacă îl ajută cineva. Era vorba despre texte pe care, dactilografiate, le transmitea apoi la reviste, ziare, pentru ca informaţiile să ajunga la marele public. De data aceasta, însă, Doamna de la Cultură l-a anunţat, depăşită de munca grabnică şi epuizantă, că textele domniei-sale nu reprezinta o prioritate, deci probabil că distinsul Profesor nu va putea fi ajutat. Tonul fusese unul chiar ceva mai dur. "I-am fost profesor. Mereu mi-am scos pălăria în faţa ei şi am salutat primul, deşi mi-a fost elevă şi sunt mai în vârstă decât domnia sa. Am procedat astfel pentru că este femeie. Acum însă i-am spus: Doamnă, vă promit solemn că nu vă voi mai deranja niciodată!".

Anul 2009 a fost extrem de greu. Un an despre care poate doar pictorul George Şpaiuc, care i-a fost alături, poate mărturisi. Cu toate acestea, îmi transmitea în continuare texte, dorind ca gândurile, frământările care îl mai ţineau în viaţă să ajungă la oameni, să le fie bucurie. În ultimele luni nu mai avea răbdare. Simţeam că se grăbeşte. Căzuse la pat iar boala, imobilitatea în care se vedea închis, deşi cu mintea lucidă, îl împinseseră probabil într-o luptă cu propria neputinţă.
  
Ultimul articol a apărut în 11 august 2009. Este vorba despre "Cantecele Norvegiei, compozitorul Edward Grieg", text care se termină cu o confesiune de suflet a distinsului Profesor: Edward Grieg este unul dintre compozitorii mei preferati!

Era cu mai putin de o luna inaintea plecării sale la Domnul. Fiind imobilizat la pat şi comunicând foarte greu, l-a rugat pe pictorul George Şpaiuc, la care ţinea foarte mult, să transmită textul.

Pentru mine, Domnul Aurel Dorcu rămâne ziua aceea cu un tablou de Tonitza în lumina serii, într-un mic apartament din Botoşani. Nu ştiu unde se odihneşte astăzi acea panza. Să dea Dumnezeu să fi căzut pe mâini drepte şi cinstite…



Profesorul Aurel Dorcu a murit vineri, 4 septembrie 2009. A fost înmormântat alături de soţia Laura, ortodoxă şi iubită de omul care i-a supravieţuit, cu greu, 8 ani.


Omul şi istoria sa!


Erudit, călăuzit de o rară inteligenţă şi o stralucită simţire artistică, Aurel Dorcu a influenţat în ultimii 50 de ani sute, mii de botoşăneni.

În cabinetul de istorie al Liceului A.T.Laurian, în sălile Muzeului Judeţean, în pagini de cărţi sau de ziare, Profesorul Aurel Dorcu şi-a marturisit crezul şi iubirea faţă de tot ce înseamnă artă şi frumos.

Trecut prin anii de cumplita urgie din prima jumatate a secolului XX, Aurel Dorcu a trait anii 40-50 cu rabdarea si intelegerea care l-au caracterizat mereu.

Fiu al unui subofiter concentrat in cadrul unitatii militare de infanterie din Botosani, a plecat odata cu regimentul care tocmai fusese repartizat, prin 1944, in satul Brastavat, din fostul judet Romanati. Vremuri grele, de rastriste, foamete si nesiguanta.

"In toamna anului 1944, tatal meu m-a inscris in clasa a VII-a de liceu in orasul Caracal, la Liceul Ionita Asan. Nu gasea gazda pentru mine nicaieri si, dupa o jumatate de zi de intrebat oamenii din piata, a fost indrumat la o carciuma apropiata. M-au primit intr-o camera, mult apropiata de sala carciumii si cu dusumeaua sparta, incat noaptea acopeream gaurile cu ghetele, sa opresc soarecii sa vina in camera", povestea Profesorul Aurel Dorcu.

Refugiul a durat pana la sfarsitul verii 1945.



Intoarcerea la Botosani a fost dureroasa, printre daramaturi si amintiri strivite sub ocupatia ruseasca. In toamna aceluiasi an a reluat cursurile la Liceul Laurian, pentru ultima clasa. Tot de Laurian se leaga si cariera distinsului Profesor.

Vorbea cu mare bucurie despre cercul de prieteni reunit în "Dialogul artelor", cerc pe care îl infiripase la Botoşani cu intenţia de a cunoaşte şi îndrăgi creaţiile de valoare ale artei româneşti şi universale.

"Initiativa îmi aparţine şi continua o preocupare pe care o avusesem în cariera mea de profesor la Liceul Laurian din Botoşani, când, mai bine de 30 de ani, îmi însoţeam lecţiile cu proiecţii, lecturi şi audiţii, spre exemplificare, pentru a spori interesul şi frumusetea lor. Pentru completarea lecţiilor şi pentru lărgirea orizontului din cuprinsul lor, organizam, aproape în fiecare duminică, în aula liceului, cercuri de muzică şi arte plastice (audiţii, proiecţii, explicaţii). Cercuri cu prezenţa absolut facultativă, grupând membrii claselor paralele, pentru temele comune lor, iar, la perioade mai mari, prezentări pentru toate clasele cu teme de interes cultural mai larg şi comun.  Ştiind că foştii elevi mi-au rămas prieteni şi recunoscători în urma preocupărilor mele de educaţie artistică, am considerat că trebuie să continui să fiu alături de ei pe acest tărâm, pentru ei şi pentru mine. Pentru ei, convins că nimic nu sensibilizează spiritul, nu-l fac mai bun, mai nobil, decât credinţa şi viaţa culturală. Pentru mine, întrucât astfel am fost deprins să trăiesc, oferindu-mi bucuria muncii organizate şi fărâme de satisfacţii intelectuale", mărturisea Domnul Profesor.

Profesorul Aurel Dorcu se pre-umbla printre noi în tăcere. Tăcerea făcea parte din înalta sa capacitate de înţelegere.

Tăcerea noastră, însă, riscă să se transforme în indiferenţă… Să nu uităm să ne mărturisim bucuria, recunoştinta, nevoia şi dorul de oamenii frumosi. Aurel Dorcu a fost unul dintre ei, poate ultimul spirit cu adevărat uriaş, în micul Botosani, oraş pe care l-a iubit cu adevărat! Şi poate că ar fi timpul ca cei care l-au cunoscut să vorbească despre Domnul Profesor, iar amintirile să se unească şi să devină un omagiu în timp, peste timp. Altfel, urmele paşilor, surâsul cald, gesturile delicate şi imensa bucurie a împărtăşirii cu aproapele se vor pierde odată cu fiecare plecare a celor care l-au cunoscut.

La final, readucem în atenţie un text pe care Domnul Profesor l-a scris în partea ultimă a vieţii, despre oraşul în care a trăit, s-a dăruit şi a iubit. Un text extrem de actual şi astăzi, ca şi în urmă cu mai bine de 6 ani.

(Florentina Toniţă)


Prof. AUREL DORCU: Orasul Botosani poate sa fie si mai frumos, mai atragator!

Pana la mijlocul secolului trecut, Botosanii erau, asemeni oraselor din Moldova, o asezare urbana de dimensiuni mijlocii, populata de negustori, meseriasi, functionari si de locuitorii cartierelor, locuitori de indeletniciri multiple. Negustorii si meseriasii impanzeau stradutele, tinzand catre centrul vechi al orasului si arterele de la marginea lui. Orasul avea si un parfum aparte, de frumusete si incantare, determinat de gradinile mari si de parcurile din jurul vilelor frumoase si elegante, situate pe bulevardul principal. Il numeam orasul gradinilor si ne mandream cu el. Au mai ramas, putine si restranse, gradinile in jurul cladirilor, devenite sedii administrative.

In ultimii 50 de ani s-a construit mult in Botosani, cladiri diferite ca aspect estetic. Unele multumitoare in aceste sens (cele din zona centrala), altele oribile, gen cutii de chibrituri, amintind de ghetourile de trista memorie (blocurile din primii ani ai noului regim) si unele cladiri frumoase, apartinand oamenilor bogati, unele situate la oras, cele mai multe in zonele din imediata vecinatate.

La raspantia dintre strazile Marchian si Cuza Voda ne intampina o cladire masiva, admirabil proportionata, Casa de Cultura a Sindicatelor. Stim ca este locul de desfasurare a numeroase manifestari culturale importante. Privindu-i fatada imensa acoperita de afise foarte mari, de continut comercial (Bermas, Epsilon, Transporturi internationale, Next) ne intrebam daca institutia in cauza nu si-a schimbat destinatia si nu am aflat lucrul acesta. Practica unui asemenea procedeu atrage fonduri necesare Casei, dar prestigiul unei asemenea institutii de cultura este umbrit in felul acesta. Prestigiul este subliniat indiscutabil si prin seriozitatea si aspectul estetic al exteriorului cladirii.

Muzeul Judetean Botosani ar fi meritat si ar fi trebuit sa aiba si o Galerie a Colectiilor de arta, in care sa fie expuse permanent grupurile de lucrari de pictura, donate Muzeului. Si exista asemenea donatii de nebanuita valoare si frumusete (donatiile doctorului Lupascu, ale muzicianului compozitor Vasile Filip, Eugen Ispir, donatia Cumpata, M. Olinescu, P. Achitenie, etc). Donatorii au impus prin contract faptul ca lucrarile lor sa fie permanent expuse, dar ele, aflate in depozitul muzeului, apar in galerie rar si pentru scurt timp. De aceea, unii colectionari din oras sau din tara, dar legati de Botosani, s-au orientat catre alte institutii, unii dintre ei din alte orase, unde iubitorii de frumos sa se bucure mereu de lucrarile donate de ei. Il rog pe domnul Primar sa se gandeasca la o solutie favorabila.

In spatiul dintre Casa de Cultura a Sindicatelor si Primarie sunt cateva oaze de lumina, care ne bucura prin florile si verdele asternutului din preajma lor.

Din nefericire, in ultima vreme, multime de table uriase de afisaj, uneori unele langa altele, acopera si sugruma insulele de frumos natural. Si acum, considerentele de ordin financiar, prin autorizatiile lor de la Primarie, permit acest sacrilegiu. Oare acest considerent ar putea duce si la implantarea tablelor in cauza si in gradinita de frumusete dintre Teatru si Primarie si in curtea scolilor si a bisericilor? Ar fi groaznic!

Se discuta insistent de catre unele persoane din administratia publica locala cum ca, din considerente de rentabilitate, Filarmonica Botosani ar trebui desfiintata.

S-ar comite un adevarat sacrilegiu daca una dintre cele mai valoroase si importante institutii culturale din orasul nostru ar avea o asemenea soarta.

De aproape 60 de ani, Filarmonica educa si cultiva spiritul interesat de frumosul artistic pentru marele public, indeosebi pentru intelectuali, si Filarmonica completeaza si amplifica educatia estetica dobandita in scoli, pentru unii elevi, in primul rand pentru cei de la Liceul de Arta.

Cultura noastra nu poate fi satisfacuta numai prin muzica populara, indiscutabil valoroasa si importanta, si prin manele, despre care nu merita sa scriu.

Regimul trecut, cu multimea sa de aspecte negative, totusi a sustinut Filarmonica, intelegand importanta ei. Regimul de astazi poate sa se comporte in mod contrar? Oare din aceleasi ratiuni de nonrentabilitate imediata ar trebui desfiintate si scolile si bisericile? Speram ca ratiunea sa se impuna!

De totdeauna stim ca omul sfinteste locul. In ultimul deceniu, o casuta de stil vechi, "Casa Cantemir", a devenit, prin competenta artistica, prin daruirea, pasiunea pentru arta din partea doamnei profesoare Corneanu, o minunata institutie de cultura, Casa Memoriala "Stefan Luchian". Se afla in vecinatatea Teatrului de papusi. O seama de obiecte care au apartinut lui Luchian, reproduceri, carti despre viata sa, obiecte de epoca. Periodic au loc aici intruniri artistice consacrate artistului. Recent se desfasoara aici si o tabara de instruire a tinerilor privind pictura pe sticla. Sunt sigur ca si artistul Stefan Luchian se bucura de atmosfera casei memoriale. Dar nimeni nu banuieste cata munca, perseverenta, efort si pasiune inseamna toate acestea pentru doamna profesoara Corneanu, sufletul acestei admirabile institutii!

Oare vom gandi si proceda si noi, ceilalti, in acest mod?!

 

(Articol publicat de Ştiri Botoşani în seria "Un om, o poveste", pe 15 februarie 2014)

 

Spune-ne opinia ta

Vezi alte știri publicate de Stiri Botosani

Șocant! Cadavru carbonizat descoperit pe un câmp din județul Botoșani!

astăzi, 14:29
3931

Descoperire șocantă, sâmbătă la amiază, pe un câmp din localitatea Vârfu Câmpului, județul Botoșani. Un localnic care trecea prin zonă a observat trupul unei persoane &...

Prognoza ANM: Temperaturi de sub -30 de grade în ianuarie

astăzi, 11:15
1308

“Precipitațiile vor fi mai consistente și vor cuprinde cea mai mare parte a țării în noaptea de luni spre marți și în cursul zilei de marți. Vor fi posibile cantități de p...

Cod Galben pentru județul Botoșani! Vezi până când!

astăzi, 08:22
915

Administrația Națională de Meteorologie a emis, sâmbătă dimineață, o avertizare Cod Galben pentru județele Botoșani, Bacău, Iași și zona joasă a județului Suceava. Se va s...