Centrul de Primire a Minorului în Regim de Urgenţă, ziua Sfântului Nicolae. În faţa Centrului se adună micii actori din Atelierul de Teatru. Poartă saci, sacoşe, jucării mari, tot felul de cadouri pentru micii interni de la Centru, ajunşi acolo unde soarta i-a aruncat pentru a-i salva din coşmarul în care trăiau. Şi nu exagerăm deloc.
Cei 22 de copii internaţi în CPMRU (şi rar s-a întâmplat ca atâţia copii să se afle în instituţie în acelaşi timp) au trecut prin cele mai cumplite momente chiar în familiile lor, acolo unde ar fi trebuit să se simtă protejaţi şi în siguranţă. Numai că viaţa nu a fost deloc drăguţă cu ei şi au învăţat cât de cruntă e lumea, cea reprezentantă de familiile lor, de la cele mai mici vârste.
Dar duminică, în ziua Sfântului Nicolae, au mai primit o lecţie, tot de la Doamna Viaţă. Că uneori un zâmbet uns cu ciocolată şi o jucărie de pluş au puterea extraordinară de a smulge un zâmbet, chiar o lacrimă de fericire. S-au aşezat cu toţii pe micile scăunele adunate din toată clădirea şi au aşteptat cu răbdare ca actorii să se schimbe în "costumele de scenă" pentru a putea performa rolurile de ajutoare ale lui Moş Crăciun.
Au dansat, au povestit, au explicat motivele pentru care se află acolo, după care a început împărţirea cadourilor. "Brăduţa" i-a invitat cu generozitate pe cei mici să tragă câte o bomboană de ciocolată prinsă de costumul de brad. Fiecare pacheţel cu dulciuri şi jucării era oferit laolaltă cu o îmbrăţişare şi asta a contat cel mai mult pentru fetiţele şi băieţii ale căror lacrimi au udat fiecare umăr ce li s-a oferit.
Un pic de dragoste era ceea ce aveau nevoie, iar duminică au primit câtă au vrut. Ca un mic burete ce a estompat din durerea lor şi care le-a dat încredere că de acum le va fi mai bine şi că viaţa lor va intra pe un făgaş al normalului. Nici nu cer mult, dar pentru ei e totul. Un pic de afecţiune, un pătuţ, o mâncare caldă şi siguranţă.
O fetiţă care învaţă foarte bine la şcoală şi care este iubită de învăţătoare şi de colegii de clasă, dar se pare că nu suficient şi de către mămica ei, mai "plimbăreaţă". Patru frăţiori salvaţi recent dintr-un calvar al abuzurilor fizice şi psihice. Alte două surioare, abuzate în toate felurile de concubinul mamei lor. Băieţei şi fetiţe ale căror poveşti te îngrozesc. Te uiţi în ochii lor şi te miri cum au supravieţuit. Te întrebi cum se vor descurca în viaţă cu un asemenea bagaj de suferinţă.
Dar apoi, o grămadă de adolescenţi pune un mare pansament cu suflet pe rănile lor, îi îmbrăţişează şi le oferă acel mic "ceva" care să-i ajute să lupte mai departe. Iar ochii lor, atât de frumoşi, privesc cu încredere că "totul va fi bine" şi că la un moment dat, Doamna Viaţă va fi şi îngăduitoare cu ei. Finalul momentului festiv a fost o îmbrăţişare imensă în care au încăput cu toţii, copii-actori, copii-suferinţă. Cu toţii, copii.
Poate actorii Atelierului nu realizează cât de important a fost gestul lor pentru micuţii de la Centru. Ei au adunat bănuţi din puşculiţe sau de la părinţi, au adunat jucării, şi-au pregătit arsenalul de bomboane şi ştiu că au făcut o bucurie unor adolescenţi mai mici sau cam de vârsta lor, însă împortanţa gestului lor rămâne adânc ascuns în sufletul celor care au primit-o.
