Mugur Calinescu
Am revăzut un film tulburător, care doare nu doar prin prisma evenimentelor prezentate, un realism de plumb ce apasă şi astăzi întreaga societate postcomunistă, indiferent de spaţiul în care s-ar situa ea. Doare tăcerea ţării mele. Doare neputinţa de a consuma şi astăzi, la peste un sfert de secol de la căderea comunismului, aceleaşi manifestări politice, de mentalitate şi structură, din urmă cu zeci de ani.
Este vorba despre filmul "Rugul aprins", povestea adevărată a unui erou şi martir din Praga comunistă. În 1969, studentul Jan Palach şi-a dat foc în Piaţa Wenceslas din Praga, în semn de protest faţă de faptul că, în 1968, sovieticii au invadat Cehoslovacia. A fost "Prima Torţă", primul dintre cei trei studenţi care au murit astfel. În 1989, cea de-a 20-a aniversare a morţii lui Palach a inspirat o nouă generaţie de studenţi şi aceştia au început seria de proteste ce au dus la căderea Cortinei de Fier şi, totodată, la eliminarea comunismului din Cehoslovacia.
Tânăra avocată Dagmar Burešová, cea care a reprezentat-o pe mama lui Jan Palach în procesul intentat unui influent demnitar comunist, a continuat să poarte torţa simbolică aprinsă de Palach şi a devenit primul ministru al Justiţiei din Cehoslovacia liberă. Imaginile sunt extrem de fidele stării care domnea în acea perioadă în toate ţările aflate sub ocupaţie sovietică. De aceea, faptele prezentate în film, de la implicarea Poliţiei şi dorinţa de a muşamaliza cazul, cuvintele din scrisoarea lăsată de studentul-martir, procesul deschis de mama şi fratele lui Palach împotriva unui lider comunist (care declarase că totul fusese un accident, o sinucidere), sunt valabile pentru România, în aceeaşi măsură în care ele se desfăşurau după aceleaşi manuale predate de comuniştii bolşevici, alături de pachetul care cuprinde trădători, informatori, securişti...
Este de remarcat faptul că, în Cehoslovacia comunistă, membrii regimului duceau o luptă destul de moderata cu poporul răzvrătit, că studenţii aveau dreptul să se organizeze, că anchetele nu însemnau şi tortură, suferinţă, sânge, moarte.
În comparaţie cu România, care se confrunta cu teroarea continuă, cu anchete dure, inumane, ce au dus la crearea unui fenomen unic în lume, Fenomenul Piteşti.
Ne vrem eroii înapoi!
Dar are acest film şi o altă durere: aceea a unei nedreptăţi! Ca român, ca botoşănean, nu poţi să nu simţi durerea că eroii ţării tale nu merită un astfel de film. Că jertfa lui Mugur Călinescu, cu nimic mai prejos decât cea a studentului din Praga, nu este recunoscută şi cinstită pe cât merită, că Dorin Glăvan a trecut prin viaţă parcă cerându-şi iertare pentru că a încercat să ne deschidă ochii, că Ion Geamanu, torturat la Aiud, se luptă să supravieţuiască din pensia penibilă de fost deţinut politic. Fraţii Maluş (Ioan şi Vasile) se chinuiesc în singurătate, în mijlocul unui popor pentru care au luptat cu o credinţă fără limite. Şi sunt doar câteva nume!
(Ion Geamănu)
(Dorin Glăvan)
(Fraţii Ion şi Vasile Maluş)
Pe cine cinstim noi la mai bine de un sfert de secol de la Revoluţie? Ce ascundem în spatele festivalurilor, al revelioanelor, al sutelor de manifestări cu mici, cârnaţi, bere şi discursuri?
Astăzi, 13 februarie, se împlinesc 31 de ani de la moartea tragica a lui Mugur Calinescu. Mâine, 14 februarie, Dorin Glăvan ar fi împlinit 74 de ani. Sunt doar două exemple din oraşul nostru.
Despre cine ne-aţi vorbit astăzi, domnilor politicieni? Despre certuri, duşmani închipuiţi, jocuri politice, declaraţii fără fond, o societate învrăjbită şi continua bălăcăreală publică.
Domnilor, nu dumneavoastră sunteţi eroii noştri! Veţi fi atunci când veţi dovedi decenţă şi respect pentru oamenii care ne-au dat şi ne dau - cei care mai trăiesc - lecţii de demnitate. Doar atunci când vom vorbi deschis, tare, despre aceşti oameni, atunci ne vom câştiga respectul în faţa ţării şi a lumii întregi.
Câte străzi amintesc în Botoşani de luptele anticomuniste? Câte simpozioane aţi dedicat acestor oameni? Cât câştigă şi ce privilegii acordaţi revoluţionarilor din 1989, şi pentru ce fapte de vitejie?! Câte zile de închisoare, ce torturi au îndurat ei în zilele din 1989, drept jertfă pentru ţara lor?!
Gând de recunoştinţă pentru Mugur!
S-a născut pe 28 mai 1965, Botoșani, s-a stins pe 13 februarie 1985. Pe când era elev în clasa a XI-a la Liceul "A.T. Laurian", a fost arestat (în octombrie 1982) pentru că, după o vizită a lui N. Ceauşescu, scrisese pe clădirile din Botoşani lozinci anticomuniste ("Vrem sindicate libere", "Vrem libertatea cuvântului", "Jos Ceauşescu"). A fost îndelung anchetat de Securitate şi, se pare, iradiat. Bolnav de leucemie, a murit la 13 februarie 1985.Cum acţiona Mugur? Aflăm din Anale Sighet 10, capitolul "Liceeni contra dictaturii"
După ce îşi termina lecţiile, asculta ştirile de la "Europa Liberă", pe care radioul său poposea cel mai des, îmbrăcat în echipament sportiv, ieşea să-şi facă "antrenamentul" de seară. Locuia într-un bloc central, pe str. Marchian nr. 64, chiar (
Gazeta de Botoşani“, nr. 18, 1 februarie 1990) în faţa Casei Sindicatelor, atunci în construcţie. În fugă, pe panourile şantierului de acolo scria lozinci, după care îşi continua periplul, lozincile fiind scrise chiar şi pe zidurile Comitetului Judeţean de Partid. A fost prins, la începutul lunii octombrie, când încă nu începuseră cursurile şcolare, elevii şi profesorii fiind antrenaţi la campania agricolă de toamnă., Dezamăgirea securiştilor puşi pe urma "bandiţilor" care le creau insomnii a fost foarte mare. Se aşteptau să descopere o organizaţie, un grup, iar cel arestat şi încătuşat era aproape un copil. Avea doar 17 ani: nici nu era bine cunoscut în liceu, deoarece în acea toamnă se transferase de la Liceul "Mihai Eminescu".
(…)Revenit acasă, după câteva zile de anchetă, băiatul va fi total schimbat: abătut, taciturn, refuzând să vorbească despre tratamentul la care a fost supus. Rar îi mărturisea mamei că era pus să stea cu mâinile în sus în faţa unei lumini foarte puternice şi că era de fiecare dată servit cu cafea, el, un copil de 17 ani. Pus în libertate, la cel mult două zile, era chemat la Securitate şi anchetat, pus să dea declaraţii. A urmat scenariul obişnuit în asemenea cazuri: oprobiul public. Punerea în discuţia UTC-ului, sancţionat, iar apoi, în Aula Liceului, în prezenţa conducătorilor de partid locali, ai tuturor directorilor de liceu din judeţ, o şedinţă exemplară la care a fost obligată să asiste şi mama băiatului. Fosta directoare a liceului, soţia unui important activist de partid a fost neiertătoare, înfierând cu "mânie proletară" faptele elevului Iulian-Mugurel Călinescu. I s-a întocmit dosar pentru şcoala de corecţie; ameninţările se ţineau lanţ la adresa mamei şi a băiatului. Bătând la mai multe uşi, mama a reuşit să-l absolve de şcoala de corecţie. Băiatul părea a fi lăsat în pace, dar telefonul era ascultat şi familia supravegheată discret.
