Rubrica Accente poartă, ca de fiecare dată, semnătura redactorului-șef al revistei, Gellu Dorian, care propune un subiect extrem de discutat/disputat, consemnat de această dată sub titlul amar "Visele care rămîn doar vise". Dat fiind interesul general al celor scrise de Gellu Dorian, trăitor și răbdător al urbei Botoșani, vom prelua integral editorialul revistei:
"Multe sunt cauzele stagnării unor proiecte ce ar putea schimba nu numai faţa unui loc anume ci şi mentalitatea ce face să se menţină o stare de colcăială, rudă cu lehamitea. Pentru că am ales să-mi duc traiul într-un oraş de la marginea ţării, de aici trag concluziile iscate din desele demersuri ce ar fi putut constitui puncte concrete de demarare în realizarea unor obiective care ar fi tras după ele, negreşit, şi pe altele. Că acestea vin din sistemul osificat în rău al societăţii noastre, nu mai încape nicio îndoială.
Cum, de altfel, şi invocarea fondurilor reduse, din ce în ce mai reduse. Cum şi faptul că nici nu putem schimba nimic din ceea ce este mai mult decît înrădăcinat în mentalitatea celor care ajung să diriguiască destinele unei comunităţi.
Chiar dacă intenţiile lor, de cele mai multe ori, sunt îmbietoare şi te fac să-i urmezi, după puţin timp observi că, de fapt, nu se schimbă nimic din ceea ce i-a determinat să se angajeze într-o luptă cu inerţia. Pare a fi deja în firescul lucrurilor aşezarea în acelaşi tipar al delăsării, al hazardului.
Şi cu cît înaintezi în viaţă, privind în spate, lungul drum parcurs inutil, şi în faţă scurtul drum pe care-l mai ai de parcurs, renunţi şi începi să lupţi cu tine, cu disperarea ta, cu deznădejdea, acceptînd situaţia în care te afli. Şi-ţi spui că aşa ne-o fi fost dat să trăim. Acesta este standardul de viaţă de aici. Dar parcă te apucă năbădăile iarăşi, cînd vezi că în alte părţi totuşi se mişcă lumea din loc, devine altfel de lume, locurile devin parcă altele, asemănătoare cu acelea din visele tale. Şi încerci iarăşi să visezi, deşi eşti convins că visele tale nu vor rămîne decît doar vise, adunate într-o imensă colecţie a ratărilor.
Dar să amintesc mai jos cîteva din demersurile făcute cu trecerea anilor, adunaţi deja în peste patru lustri din care nu poţi selecta mare lucru.
Bătălia de la începutul anilor nouăzeci, de a face din cîteva case din Botoşani – celebre prin istoria lor, dar mai ales prin arhitectura lor, cum ar fi Casa Sofian, Casa Sommer, Casa Antipa, ca să amintesc numai trei dintre ele, din diverse locuri ale oraşului – locuri de reală atracţie şi de conservare a valorilor autentice de aici, a eşuat.
Între timp casele, una dintre ele a ajuns ruină, cum stă mărturie Casa Sofian, altele adăpostesc fie magazine auto – Casa Sommer –, fie cîrciumă sau cazinou, cum este Casa Antipa.
În Casa Sofian s-a propus să se realizeze o casă a personalităţilor botoşănene, cu care ne tot lăudăm. Dar decît să faci ceva pentru memoria acelor personalităţi emblematice, mai curînd le dai uitării. În Casa Sommer s-a propus să se realizeze un muzeul al teatrului – acolo ştiindu-se că Trupa Pascally a jucat teatru, trupă din care făcea pate şi Mihai Eminescu –, iar în Casa Antipa se dorea – şi chiar, în acest scop, s-a propus un fond imens de exponate de către iniţiatorul D. Murăraşu – un muzeu al ştiinţelor naturale, cum era şi firesc. Şi, desigur, în acest sens, exemplele ar putea continua. Şi mă gîndesc aici la depistarea unor case din Botoşani în care s-au născut şi au trăit unele mari personalităţi, de la oameni de cultură la mari oameni de ştiinţă sau de afaceri. Multe dintre ele sunt încă în picioare. Botoşanii se laudă cu originea multor mari personalităţi, însă este singurul oraş din ţară care nu are în arealul municipiului nicio casă memorială, deşi ar putea funcţiona aici cîteva care ar atrage atenţia.
Un alt demers ratat, deşi s-a demarat la realizarea lui, a fost cel legat de schimbarea pieţei civice a oraşului, cea care are în jurul ei cel puţin două clădiri de mare valoare – Primăria şi Teatrul. Modificarea aspectului ei, de la parc şi parcare la piaţă de interes public şi turistic se impune din ce în ce mai mult. Dacă nu o fac edilii, o va face natura, care a şi trecut deja la uscarea arborilor decorativi (pasămite) de acolo. În privinţa modificării ei, s-a realizat chiar şi o statuie ecvestră a Sfântului Gheorghe, patronul spiritual al oraşului.
Lucrarea stă de aproape zece ani în atelierul sculptorului Dup Darie la Bucureşti şi în scriptele contabile ale Primăriei Botoşani, numai acolo unde îi este locul, nu. Pare şi aceasta o bătălie pierdută. Şi să mai dau doar un singur exemplu, să fie trei.
Am prezentat un proiect (sau mai curînd mai multe idei pentru realizarea unui proiect de anvergură) pentru modificarea Centrului istoric al Botoşanilor, dintr-unul social, banal, expus erodării rapide, în altul turistic, de interes cultural. Şi asta de cînd a demarat refacerea unor clădiri de acolo, care, în mintea unora, urmau să fie demolate.
Site-ul centrului vechi al Botoşanilor este unul de o reală valoare, cu nenumărate obiective care, puse în evidenţă şi valorificate cum trebuie, ar putea face din acel loc un adevărat memorial cultural al locului. Nu mai vorbim că acel loc este legat de prima cetate de atestare documentară a oraşului, de vestigiile descoperite nu de mult, de naşterea lui Mihai Eminescu… Însă… Însă nu mai are rost să ne răcim gura de pomană. Şi cele mai mici cereri ale noastre au fost – dacă au fost! – doar înregistrate şi uitate de cum au fost depuse. Spaţii goale, renovate, stau în clădirile din centrul vechi în aşteptarea unor iniţiative serioase. Unele nu pot fi ocupate din cauza unor litigii cu foştii chiriaşi – nu proprietari! –, chiriaşi care le-au adus întrun grad de degradare absolut amendabilă, altele, deşi renovate, nu au devenit atractive pentru investitori. Nepopulate, nepuse în valoare, părăsite, cum par a fi acum, vor ajunge în scurt timp la fel cu toate celelalte din preajmă, jupuite şi infestate de o lume care nu are niciun fel de responsabilitate faţă de acel loc.
Dar cei care au această responsabilitate, ce fac? Deocamdată, nimic! Sau nu, la diverse iniţiative de aiurea, se gîndeşte la înfiinţarea la Botoşani a unui "muzeu al vieţii cotidiene în comunism". Or asta ar fi chiar blestemul lui Dumnezeu sau tichia de mărgăritar pe capul chelului!" (Gellu Dorian)
Recomandăm, de asemenea, savurosul interviu cu poetul ieșean Lucian Vasiliu, consemnat de Bogdan Federeac sub titlul "Stau de vorbă, deseori, cu mâţele lui Ion Creangă...".
Extragem, având în vedere ziua de 13 decembrie (se împlinesc anul acesta 30 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Nichita Stănescu), un scurt fragment care dezvăluie o amintire ce ar trebui să rămână în cartea de suflet a Botoșanilor:
Marturiseste Lucian Vasiliu: "...Eram în clasa a X-a (1970) când tatăl meu m-a dus la prima întâlnire cu scriitori. Se întâmpla în Bârlad, la librăria
Alexandru Vlahuţă“ (azi dispărută, ca multe alte temple ale cărţilor). Era o perioadă de entuziasm, de deschidere europeană, de relaxare… socialistă! În marea înghesuială dintre rafturile librăriei, i-am reţinut pe Constantin Chiriţă (bârlădean la origine, autorul "Cireşarilor", pe atunci un om jovial, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România), pe fascinantul şi junele poet năstruşnic Nichita Stănescu (foarte bun prieten cu bârlădeanul nostru… cireşar), precum şi pe câţiva scriitori de la minunata revistă băcăuană "Ateneu" (George Bălăiţă, Radu Cârneci, Sergiu Adam, Ovidiu Genaru ş.a.). Pe vremea aceea, la 15-16 ani, nu mă gândeam să scriu (la 17 ani, după ce mi-am pierdut tatăl, m-a cuprins febra condeiului şi a reflecţiei!)… Atunci mi-a cumpărat tatăl meu volumul "Alfa", semnat de impresionantul Nichita Stănescu (antologie 1957-1967, apărută la Editura Tineretului). O am şi acum la loc de onoare în biblioteca fiului meu, Cezar-Ştefan… Mai târziu, în anii 1980-1981, am avut ocazia să mă aflu de două ori oaspete în garsoniera din Piaţa Amzei a poetului Nichita Stănescu. Cred că la sugestia Elenei Ştefoi am mers la autorul "Necuvintelor", pentru a-i oferi volumul meu de debut "Mona-Monada". În cele două runde de vizită am fost împreună cu prieteni entuziaşti precum Matei Vişniec, Florin Iaru, Eugen Suciu… La plecarea mea (pregătit pentru Gara de Nord), Nichita Stănescu m-a îmbrăţişat tandru şi mi-a zis: " – Bătrâne, să nu uiţi ce te-am rugat! Să le spui moldovenilor diriguitori, din partea mea, să organizeze un pelerinaj, pe jos, cu tot neamul românesc doritor, de la Iaşi la Botoşanii lui Eminescu şi de acolo la Putna lui Ştefan. Voi participa şi eu! Acesta este mesajul meu, visul meu ca imn pentru Limba Română, să nu uiţi, poete!".
CITESTE AICI INTEGRAL REVISTA HYPERION!