Mai întâi că nu se dădea nimic de pomană. Tot ce luai (dacă apucai) - plăteai. Apoi, se născuse o deontologie spontană a cozii - unii Å£ineau rândul altora (existau chiar "rândaÅŸi" profesioniÅŸti, care aveau timp ÅŸi nevoie de bani ÅŸi îÅŸi vindeau la un preÅ£ modic locul din faţă), alÅ£ii strigau "DaÅ£i câte un chil, să s-ajungă la toată lumea!", iar forma maximă de organizare morală era distribuirea de numere de ordine de către inÅŸi cu iniÅ£iativă civică. Nu o dată, bătrâni care abia se Å£ineau pe picioare sau femei gravide erau lăsaÅ£i să treacă în faţă la îndemnul întregii cozi.
Prin toate aceste reguli ad-hoc de comportare, conÅŸtientul ÅŸi subconÅŸtientul colectiv luptau să păstreze, atât cât se putea, demnitatea oamenilor, să împiedice transformarea lor într-o haită încăierându-se pe hrană.
Dar produsele nu aveau cod de bare.
Acum, oamenii se calcă în picioare ca să înÅŸface zahăr, ulei, carne tocată, detergenÅ£i, haine aruncate lor pe daiboj, toate cu cod de bare, căci societatea a evoluat.
E sărăcie mare, dar nu mai mare decât pe vremea lui CeauÅŸescu. Altceva e mai mare ca atunci. Ceva ce ar face să fie omor ÅŸi pe pungi de plastic goale - numai gratis să fie.
Mă întreb: dacă în loc să fie date de pomană aceste produse, li s-ar cere doritorilor să facă, fiecare după puteri, o oră - două de muncă în folosul comunităţii, s-ar mai călca lumea în picioare?
(Cristian Tudor Popescu, in Gandul)
