Tiberiu Uşeriu a câştigat pentru a doua oară consecutiv Maratonul 6633 Arctic Ultra, o cursă desfăşurată pe distanţa de 350 de mile (peste 560 kilometri) în apropierea Cercului Polar, el conducând această probă extremă de la început până la sfârşit.
Maratonistul din Bistrița a publicat o carte autobiografică („27 de pași”). La lansarea organizată la Cluj l-au așteptat peste 300 de oameni interesați să-l vadă și să-i afle povestea. L-au aplaudat frenetic și ore în șir au stat la rând să primească autografe. Cartea lui oferă o lecție de viață echivalentă cu revelarea unui „secret”, nu doar despre el, despre Tibi Ușeriu, cât despre noi. Putem, iată că suntem capabili să ne ridicăm de oricât de jos ne-ar fi trântit viața și să ne reinventăm. Este o carte despre „Așa nu” care te duce încet, în reprize de câte 27 de pași, spre „Așa da”.
Tibi Ușeriu a fost copil flămând, slugă pe brânză, călăreț singuratic, aventurier în Gran Canaria, autor de jaf armat în Austria, pușcăriaș între patru pereți într-o închisoare de maximă siguranță în Germania. După toate astea, a ajuns câștigătorul mai multor competiții de anduranță culminând cu ultramaratonul Arctic Ultra de la Cercul Polar, 6633. Aleargă ca un copil flămând, călăreț singuratic, aventurier nebun tocmai scăpat din pușcărie. Aleargă după sine însuși. Speră să se prindă de mânecă și să rămâna așa, împreună, pentru tot restul vieții.
Povestea lui Tibi este una aproape tipică pentru copiii săraci ai comunismului. Părinții – muncitori modești, locuind într-un bloc ca o cutie, într-un orășel din România muncitorească. Abrutizati de muncă, bătuți ei înșiși în copilărie, neînțelegându-se între ei, cu atât mai puțin înțelegându-și copiii, le aplică singura educație de care au auzit vreodată: cureaua de la pantaloni. Vara era dat slugă la munte unor ciobani care-l exploatau fără milă. Copil fără copilărie, visând să zboare cu bicicleta Tohan a vecinului, cu caii liberi de pe Bârgaie, cu tirul în lumea cea mare, râvnind după un cub de zahăr și închipuind banane cu carul, Tibi iese din menghina copilărie aproape la fel ca toți ceilalți de vârsta lui, tulind-o peste graniță. Pur și simplu așa a fost după ’90, așa s-a întâmplat. Dacă altă dată, când fugeau de acasă, copiii ajungeau agățați de trenuri în București, după căderea comunismului lumea cea mare îi ademenea, îi amețea. Fuga lui l-a eliberat, i-a dat ceva mai multe banane, vitrine colorate, muncă din răsputeri într-o pizzerie italiană din Germania și multe alte idei. Vedea că se poate. Că orice se poate.
„Am fost pe rând slugă la ciobani pe Bârgaie, porcar în armata română, azilant politic în Berlin, pizzer într-un restaurant italian, bodyguard la un interlop sârb, martor într-o galerie de alba-neagra Gran Canaria şi autor de jafuri armate. Am evadat din două închisori europene dar nu şi din a treia. Vânat prin Interpol am devenit client al unei puşcării de maximă securitate. Drept urmare, timp de aproape 10 ani am lipsit de la apel din propria tinereţe, închis complet singur între patru ziduri albe, foarte groase. Cei care au auzit de mine după ce am câştigat 6633 Atlantic Ultra vor descoperi în această carte povestea mea aşa cum nu o ştie nimeni şi n-a auzit-o nimeni niciodată. La fel şi cei care, fără a mă fi întrebat înainte, m-au ales ca subiect al examenul de capacitate la limba română”, mărturisește Tibi Uşeriu la începutul cărții lui.
Schimbarea lui nu se produce în închisoare, cum s-ar putea crede, ci în libertate. În închisoare, Tibi Ușeriu nu reușește să penetreze cu închipuirea unei vieți noi zidurile albe ale celulei. „Nu aveam”, vise spune el, „nu mă puteam gândi la ce aș vrea să fac când mă eliberez, acolo te gândeai doar cum să supravețuiești. Dacă supraviețuiai puteai face orice.” Și așa a și fost. Ajuns acasă în Tiha Bârgăului, Tibi îl găsește pe fratele său mai mare, Alin, organizând un fel de fundație-tabără pentru copii cum au fost ei. Îi învață să iubească muntele, mobilizează mii de tineri cu care plantează păduri și face cam ce nu-și putea închipui că se poate face. Casa bunicului lor, un alt loc de penitență în copilărie, devenise acum o așezare caldă, cu Alin aproape. Șase luni, Tibi n-a putut deschide ușa camerei. Se trezea dimineața dar nu ieșea. Aștepta să vină Alin, să îi deschidă ușa, apoi ieșea.
Pe drumul Damascului prin Dosul Zâmbroaiei
Iar ieșirea asta, într-o zi, a făcut-o în fugă. A alergat pe câmpuri, pe Dosul Zâmbroaiei, prin pădurile care altădată îi adăposteau chinurile copilăriei. A respirat, a alergat, s-a bucurat. A fugit, descoperind că trăiește, că se poate mișca și că e liber. Iar fuga aceasta a devenit o obișnuință. Ca plimbarea din curtea închisorii, unde măsura 27 de pași zilnic. Numai că acum erau 27plus27plus27… Curtea „închisorii” lui se lărgea cu fiecare zi și a ajuns cam la 10 km pe zi. Tibi încerca astfel să se elibereze de de propriile fantasme și dezvolta o tehnică de îmblânzire a lor.
„Până atunci, vara însemna muncă, foame, chin și atât de puține clipe fericite, că le puteai număra pe degete. De pildă, când reușeam să încalec clandestin câte un cal și să-l alerg la galop rămânând strâns lipit de coama lui. Dezvoltasem o tehnică. Mă apropiam lent, cu o mână de iarbă proaspătă, îl mângâiam pe bot să-mi câștig încrederea, apoi pe gât, pe coamă. Prindeam strâns și, cu o mișcare largă de picior eram pe el. Apoi dă-i. E o senzație de fericire aparte, că un drog, care mă cheamă la ea mereu. Și acum, că un om matur, cu greu rezist tentației când dau de cal la păscut prin Dălbian. Îmi place șocul pe care îl au când se trezesc încălecați. Îmi place viteza cu care vor sa fugă de omul strâns lipit de spatele lor. Se scutură, lovesc în gol al cu copitele, se smucesc, frânează brusc. Așa și eu. Uneori, când alerg, îmi amintesc de această senzație. M-aș scutura de trecut, dar el stă strâns lipit de mine. E povara cu care trebuie să alerg mereu. O să trag după mine cum am tras sania roșie la Cercul Polar când cu Ultra 6633. Există lucruri de care nu te poți scutura cu una, cu două. Mai bine ți le asumi, te împrietenești cu ele, le lași să facă parte din tine, le duci cu o oarecare împăcare, că vesta cu nisip cu care m-am antrenat luni de zile pentru Tor des Géants, competiția din Alpi. Vesta are tot felul de buzunare umplute cu nisip și cântărește 10 kile. Presiunea o simți în piept, în genunchi, la fiecare pas. Când o dai jos, ești mai ușor că un înger, parcă plutești deasupra pământului. Dacă vrei să-ți fie ușor, trebuie sa treci cumva de ceva greu mai întâi. Ușor poate oricine.”, scrie el despre cum s-a lipit alergătorul de Tibi (Pag 70-71)
Ușor poate oricine, e un fel de vorbă a celor de la Tășuleasa Social, organizație înființată de Alin Uhlmann Ușeriu și pentru care lucrează amândoi frații acum. La Tășuleasa Social s-au demarat proiecte de mediu, sociale și culturale, s-au adunat în jurul ei de-a lungul anilor, zeci de mii de voluntari, au plantat sute de hectare de pădure și au cultivat respectul pentru natură și pentru spiritual tinerilor. Iar povestea fratelui mai mare care-l salvează de multe ori și-l recuperează pe cel mai mic, este și ea o lecție de viață, alta decât cea biblică, după cum remarca psihologul Mircea Miclea.
„Pot alerga pe acest drum al meu”, scrie Tibi Ușeriu, „cu ochii închiși și îl fac cu aceeași plăcere și acum, fie singur, fie cu Alin, cu voluntari sau cu diverși prieteni care vor să fugă alături de mine. E ca o terapie. Uneori îl mai alerg cu gândul la pruncul ăla alb și înfometat, învelit în nailon și încălțat cu cizme de cauciuc cu trei numere mai mari, care căuta noaptea, prin ceață, o paie inexistentă. Atunci alerg zâmbind. Nu regret niciodată nimic, nici măcar trecutul. Drumul adevărat e mereu cel care stă înainte.”
Și poate că cei mai importanți 27 pași pe care i-a făcut Tibi Ușeriu sunt în acestă carte.
„Nu regret că am scris cartea aceasta. Trebuia cumva să îmi asum trecutul pentru că ştiu că altfel mi-l asumă altcineva. (…) Pe cei care cred în mine nu i-a putut schimba această carte. Mi-am ispăşit pedeapsa. Am început la 22 de ani să comit jafuri armate şi am fost prins la 25. Am fost condamnat pentru jafurile care le-am făcut la 23 de ani de închisoare. Eram căutat, am fost prins de două ori, am evadat din 2006 şi 2008 şi la un moment dat din cei 23 de ani (am primit 13 ani în Germania şi nouă ani şi în Austria şi trebuia să fac amândouă pedepsele), în 2006 comunitatea europeană a cumulat aceste pedepse şi a trebuit cea mai mare pedeapsă. Am executat cei 13 ani însă şi din aceştia am făcut 2/3… Dar dacă nu e de ajuns și mâine vor spune că trebuie să fiu spânzurat voi accepta să fiu spânzurat, am să mă obișnuiesc și cu asta cum m-am obișnuit cu toate.”