4 martie 1977: nimic din ziua aceea nu prevestea tragedia care avea să se abată asupra României.
Doar 56 de secunde au fost suficiente pentru a zgudui din temelii o țară întreagă.
Pământul s-a cutremurat atât de tare încât peste 1500 de oameni și-au pierdut viața, fiind surprinși sub dărâmături, iar alte câteva mii au fost răniți sau au rămas fără locuințe.
Florentina Dănilă, un renumit cadru didactic din Botoșani, a retrăit secundele acelei zile fatidice.
Avea doar 17 ani atunci dar imaginile i s-au impregnat în memorie.
Aceasta a împărtășit pe pagina personală de Facebook, amintirile dureroase din vremea celui mai mare cutremur din ultima jumătate de secol.
„A fost cumplit! Aici, la noi, la Botoșani! Era seara, pe la 21 și ceva. Ne uitam la un film bulgăresc, în puținul timp tv pe care îl aveam la dispoziție seara, 2-3 ore. Eram acasă cu mama și cu sora mea. Aveam 17 ani. Tata venea în acea seară de la București, de la niște cursuri.
Deodată a început totul să se clatine. Un vuiet sinistru însoțea zbuciumul pământului. Eu nu înțelegeam ce este. Mama a strigat la noi: „Repede afară! E cutremur!”. Ea mai prinsese unul mare în viața ei și știa.
Aveam bunicii și rudele din partea mamei la București. Verișoara mea- asistentă-șefă la Spitalul Militar Central, secția chirurgie. Săptămâni întregi nu a ajuns acasă.
Stăteau răniții pe holuri de nu aveai unde arunca un ac. Doctorii și asistentele nu mai știau de zi sau noapte.
În vară, când am mers în vacanță la ei, ca de obicei, vedeam pe stradă, prin mijloacele de transport mulți oameni care aveau comportamente ciudate, vorbeau singuri, cu priviri goale. Nana ( sora mamei) spunea: ,,Săraca! A rămas de la cutremur. "
Ce jale a fost și câtă amărăciune! Îmi amintesc cum stăteam lipiți de tv seara și urmăream cum erau salvați oamenii de sub dărâmături.
Of! Cataclisme care lasă urme adânci! Oare după această molimă nenorocită care ne-a dezumanizat mai mult, cum vom rămâne cu sănătatea psihică?! Atât de importantă pentru fiecare în parte și pentru toți!”