Povestea bunicii Elena, din Conceștii Botoșanilor, a impresionat mii de oameni. Datorită mobilizării exemplare a forțelor de ordine - polițiști, jandarmi, pompieri, polițiști de frontieră și voluntari – bătrâna a fost găsită, la două zile după ce dispăruse de acasă.
Ieșită pe poarta casei pe 25 aprilie, alături de cei doi câini din curte care nu au abandonat-o nicio clipă, bunica Elena avea să fie găsită în amiaza zilei de 27 aprilie, în mijlocul pădurii.
Părintele Macarie Olărean, starețul Mănăstirii Piatra Tăieturii (foto dreapta), din comuna suceveană Panaci, mănăstire situată în vârful munților, la cota 1430 metri, a fost profund impresionat de cele întâmplate, mărturisind acest lucru într-o predică preoțească pe care o redăm integral:
”Fraților, am văzut o știre și de atunci nu-mi mai găsesc liniștea. Era vorba despre o femeie de 94 de ani care a ieșit din casă și a plecat fără să spună nimănui nimic. Nu s-a uitat nimeni după ea, nu a oprit-o nimeni la poartă, nu a întrebat-o nimeni unde merge. A pornit încet, cu pași mici și nesiguri, sprijinindu-se mai mult în voință decât în putere. Trupul îi era slăbit, respirația scurtă, iar în oase purta toată viața pe care o trăise.
Nu era singură de tot. Lângă ea mergeau doi căței. Nu oameni, nu copii, nu nepoți, nu vecini, ci două animale care au ales să nu o părăsească. Au mers împreună așa cum au putut, fără grabă, fără țintă, până când au ajuns în pădure.
Acolo au trecut două zile și două nopți. Frigul a fost greu, foamea la fel, iar întunericul a venit peste ea fără milă. O femeie de 94 de ani, în mijlocul pădurii, fără ajutor, fără glas care să o strige, fără o mână care să o țină. Și totuși a rămas în viață până când a fost găsită.
Când am auzit, m-am întrebat unde erau ai ei. Nu știu dacă a avut copii sau dacă mai are pe cineva. Nu știu ce fel de viață a dus și nici ce s-a întâmplat înainte să iasă pe ușă. Dar știu un lucru sigur: în acele două zile nu a fost nimeni lângă ea, în afară de doi căței.
Și atunci m-am gândit că tragedia nu începe în pădure. Tragedia începe mai devreme, în liniștea unei case în care nu mai intră nimeni, în zilele în care nu mai sună telefonul, în serile în care nu mai vine nimeni în vizită. Oamenii nu pleacă dintr-o dată. Se retrag încet din viața altora, iar într-o zi se ridică și ies pe ușă fără să mai lase urme.
Nu spun asta ca să judec pe cineva, pentru că nu știu povestea acestei femei. Dar întâmplarea aceasta spune ceva despre noi toți. Ne arată cât de ușor poate ajunge un om la capătul vieții fără să mai fie în centrul atenției nimănui. Ne arată cât de repede putem deveni ocupați, grăbiți, preocupați de ale noastre și cât de rar ne mai întoarcem spre cei care ne-au crescut.
Dacă mai avem părinți, dacă mai avem bunici sau oameni în vârstă lângă noi, poate că nu e nevoie de lucruri mari. Uneori ajunge un telefon, o vizită, o întrebare simplă. Nu schimbă lumea, dar poate schimba o zi, și uneori o zi înseamnă totul pentru cineva care trăiește în singurătate.
Știrea aceasta s-a terminat bine, pentru că femeia a fost găsită. Dar întrebarea rămâne. Nu despre ea, ci despre noi. Ce facem cu oamenii noștri cât încă sunt aici”.
Citește și Femeia de 94 de ani, dispărută în urmă cu două zile, a fost găsită! Zeci de forțe angrenate!
