Nu doar o minte sclipitoare, de geniu, ci și un suflet de geniu, ce sclipea de bucuria harului lăuntric. Este povestea maicii Heruvima de la Petru Vodă, ucenica Părintelui Justin, care a biruit oceanul muceniciei bolii, dar și cel al patimilor, ajungând la lumina isihasmului ortodox. Mărturiile aparțin maicii Parascheva, cea mai bună colegă și prietenă a maicii Heruvima.
Maica Heruvima (Svetlana Mihaela Tănasă, născută în Botoșani) a trecut la Domnul la praznicul Sfinților Arhangheli și îngeri, în data de 8 noiembrie 1998, fiind înmormântată în Cimitirul Mănăstirii Petru Vodă.
Citește și Maica Heruvima, drumul muceniciei de la Botoşani la Petru Vodă!
(Svetlana Mihaela Tănasă)
Cum am cunoscut-o pe maica Heruvima
Am cunoscut-o pe Maica Heruvima în Facultatea de Litere, imediat după Revoluție, în anul 1990, în zilele acelea fierbinți, de luptă și de speranțe. Ne-am cunoscut în Consiliul profesoral din care făceam parte, ca reprezentant al studenților de anul I, ea – ca reprezentant al studenților din anul al II-lea. Am luptat împreună și cu alți studenți, Horațiu Decuble, Iulian Doroftei, Sergiu Ailenei, pentru drepturile studențești.
Maica Heruvima participase și la Revoluție la București împreună cu Iulian Doroftei și cu alții. A militat întotdeauna pentru libertate, pentru democrație, împotriva dictaturii. Era foarte implicată în povestea din Piața Universității, unde a petrecut mai mult timp, alături de studenții și intelectualii care înțelegeau bine că le era confiscată Revoluția. A purtat și ea cu demnitate stigmatul de „golancă” a Pieței Universității. În acea perioadă a tradus și a publicat fragmente din cartea lui Csaslav Milosz, La pensée captive, o analiză a totalitarismului, în revista Litera, care a avut o apariție sporadică. Era revista noastră, a studenților de la Litere, condusă de Iulian Doroftei. În colegiul de redacție era și Svetlana Mihaela Tănasă.
Geniu al limbilor clasice
În vara anului 1990, am dat împreună admitere la o altă secție a Facultății de Litere, Secția de Limbi Clasice. Pe perioada examenelor, Svetlana a stat cu mine la gazdă și ne-am pregătit împreună. Ea a trecut examenul cu brio, a intrat prima pe listă, am intrat și eu, dar mult mai modest.
A iubit mult Facultatea de Limbi Clasice. Mergea aproape la toate cursurile, învăța non-stop greacă și latină. Stătea în biblioteci unde citea operele marilor clasici ai literaturii și filosofiei antice. Visa să devină profesor la catedra de limbi clasice, unde era foarte iubită de profesorii ei, în special, de dna profesor Mihaela Paraschiv de care o lega o prietenie strânsă, dna profesor Any Cojan, dl. profesor Traian Diaconescu. Toți aveau pentru ea cele mai bune aprecieri și cele mai bune așteptări. Era pasionată de limba greacă.
Într-un timp foarte scurt a învățat limba, încât chiar din anul I a fost capabilă să traducă în limba greacă veche în metru Oda (în metru antic) a lui Eminescu, cu care a participat la Colocviul M. Eminescu. Avea o minte scrutătoare, foarte disciplinată și organizată științific. Fire cerebrală, pătrundea cu mintea orice domeniu, orice fenomen și putea face cu precizie previziuni asupra evenimentelor numai prin deducții logice.
Personalitate complexă
Iubea muzica, avea o pasiune pentru preclasici, dar aprecia și un concert bun de jazz sau de chitară clasică. Îi plăceau mult pictorii impresioniști și Van Gogh. Era o fire comunicativă. Avea prieteni din cele mai diverse categorii sociale. Nu căuta niciodată la fața omului, nu disprețuia pe nimeni, pe toți îi primea cu aceeași dragoste. Îi plăceau munca și disciplina.
Cât a fost studentă, o perioadă a fost angajată la Anticariatul lui Grumăzescu, tot din dorința de a fi aproape de cărți, dar și din dorința de a folosi cât mai bine și mai eficient timpul. În anul 1995, a câștigat o bursă Soros la Budapesta, departamentul de Medieval Studies, din cadrul Central European University, unde a făcut un an de master și unul de doctorat… După care s-a întors în țară, fiindcă în mod subit și suspect s-a îmbolnăvit de cancer de piele.
La Budapesta, conform propriilor mărturii, avea mereu dispute cu ungurii în problema Transilvaniei. Cunoștea atât de bine istoria Ardealului, încât îi punea la punct cu demnitate pe unguri de fiecare dată. Cum aveau să-mi confirme chiar ei, numind-o pe Svetlana extremistă și naționalistă.
De la Budapesta la Petru Vodă
Odată ajunsă în țară, s-a retras la Mănăstirea Petru-Vodă, trăind în preajma Părintelui Justin. Nu voia să moară. Iubea viața, iubea cartea, visa să facă la Petru-Vodă o școală de spiritualitate isihastă care să fie în același timp și un centru de cultură. Urma să înceapă prin traducerea unor importante cărți de spiritualitate ortodoxă.
Printre primele încercări, au fost scrierile Sf. Seraphim Rose, pentru care avea o mare evlavie, ca unul care scria pentru vremurile de acum. Cât a stat în Petru-Vodă, mai ales în perioada de început, cât i-a permis și starea sănătății, a dat meditații copiilor orfani aflați în grija mănăstirii, de literatură română, de engleză, franceză, latină.
Noblețea și gingășia maicii Heruvima
Nu pot să nu amintesc și de caracterul jucăuș și plin de bucurie al Maicii Heruvima. Era o fire veselă, blândă, nu ținea supărare, nu ținea minte răul. Rareori erau conflicte între noi și, atunci când apăreau mici boroboațe, ea ceda întotdeauna. Îi plăceau pisicile cu care petrecea destul timp jucându-se. Adunase la un moment dat vreo patru.
Primul ei motănel, era un maidanez pe care îl botezase Chițac, după numele unui general implicat la Revoluție, cu un dosar nu prea curat. Se făcuse multă vâlvă în jurul acestui general de armată sau de Securitate ce-o fi fost și Svetlana, în derâdere, și-a pus numele la pisică Chițac. Avea mereu o pisică în traistă când ieșea în oraș. Cu pisica pe umăr o vedeai până și la bibliotecă și la cursuri, cu chipul ei de copil veșnic, dezarma pe toată lumea, încât supraveghetoarele de la bibliotecă nu-i puteau reproșa nimic. Era nedespărțită de pisica ei.
Împlinirea culturii prin trăirea ortodoxă
Deși eu eram mai aplecată spre misticism, totuși Svetlana s-a convertit prima la creștinismul ortodox devenind creștină practicantă. Ea s-a trezit mai repede decât mine și a înțeles mult mai rapid decât mine mesajul și esența creștinismului. Era și o oarecare concurență între noi, stimulată mai ales din exterior, dar amândouă ne simțeam foarte responsabile, voiam ca viața noastră să aibă un sens, o împlinire, să însemne ceva cu adevărat.
Pe-atunci, cultura ni se părea cea mai mare împlinire. Și într-un fel, chiar era. Îmi amintesc că odată participasem împreună la Colocviul Eminescu. Eu cu o lucrare despre Rugăciunea unui dac, iar Maica Heruvima își alesese ca temă traducerea în greacă veche și tâlcuirea Odei (în metru antic). A reușit chiar să o traducă în metru antic, era foarte iscusită la metrică, de altfel făcuse o lucrare la un alt colocviu despre Accentul muzical în limba greacă. Ne gândeam că poate și Eminescu și-ar fi dorit să-și audă Oda în grai și în metru antic. Colocviul s-a încheiat cu o excursie în nordul Bucovinei pe la mănăstiri și prin Botoșani, la Ipotești.
Cu ie și cu blugi, în drumeție
Un adevărat pelerinaj. La Sucevița ne-a întâmpinat o măicuță tânără, frumoasă la chip ca un serafim. Maica Heruvima, comunicativă cum era, a intrat repede în vorbă cu ea. Eu mă țineam mai la o parte. Eram îmbrăcată într-o ie românească „cu puiuți”, împrumutată tot de la Svetlana. Și maica aceea de la Sucevița mă mustră ușor: „Cum te simți”, zice, „când îmbraci ia noastră românească la blugi?”. Mi-a fost rușine, dar m-am apropiat de ele trăgând cu urechea la conversația lor, întrebându-mă ce poate discuta Svetlana cu o măicuță.
Svetlana însă cu o figură serioasă și pătrunsă, tocmai o întreba: „Ce trebuie să faci ca să rămâi în mănăstire?”. Și maica i-a dat un răspuns pe care nu mi-l mai amintesc, fiindcă imediat i-am adresat și eu întrebarea mea: „La mănăstire te lasă să citești?”. Atât întrebarea mea, cât și a Svetlanei au fost parcă profetice. Svetlana „a rămas” în mănăstire ca un călugăr adevărat, care în puțini ani a dobândit desăvârșirea și a ajuns la cărunteți cinstite, iar eu, venind la mănăstire, ca un netrebnic, mă aflu îndeletnicindu-mă cu cetitul cărților, ca una care nu sunt bună de nimic altceva.
Povățuirea Părintelui Justin Pârvu
Dar convertirea ei totală, cu adevărată pocăință și străpungere, s-a produs în urma întâlnirii providențiale cu Părintele Justin, pe care s-a dus să-l viziteze în urma insistențelor unei prietene, Daria, care era apropiată părintelui Justin și care vizita des Mănăstirea Petru-Vodă. Părintele Justin i-a dat adevărata direcție și îndrumare și atentă povățuire duhovnicească, încât ea, întorcându-se la Budapesta, cum mi-a povestit ulterior, studia pe Sfinții Părinți, în special pe Sfântul Efrem Sirul, pe care îl avea în engleză… Și, citindu-l, plângea cu lacrimi amare de pocăință.
Acesta a fost începutul pocăinței și convertirii ei. Dumnezeu a încercat-o apoi ca aurul în topitoare, iar ea a luptat până la sfârșit cu o vitejie fără seamăn, fără să primească un calmant în boala ei cumplită. A suferit totul cu bărbăție ca să-și răscumpere păcatele săvârșite în lumea aceasta vremelnică, în această vale a plângerii în care strălucim o clipă… Și apoi se stinge licărul nostru și ne ducem înaintea Soarelui dreptății spre a ne împărtăși nemijlocit de lumina cea neapusă, câți vom fi aflați vrednici să strălucim atunci în lumina aceea. Integral în revista Atitudini...
(Maica Heruvima şi Părintele Calciu-Dumitreasa, la Mănăstirea Petru Vodă. Foto: cuvantul-ortodox.ro)