Prutul desenează aici o graniță meschină între maluri plămădite din acelaÈ™i pământ. Pe malul drept se înÈ™iră Miorcanii poetului Ion Pillat. Pe cel stâng, ca într-un joc al destinului, Pererîta lui Grigore Vieru. Locul e impregnat de pace È™i de sfâÈ™ierea nostalgică de capăt de lume. În sat, într-o lume marcată de îmbătrânire È™i de pustiire, biserica, È™coala È™i conacul boierilor Pillat sunt punÈ›ile luminoase care È›in vie speranÈ›a.
Satul, împuÈ›inat, resimte cu amărăciune sentimentul de margine de È›ară. În ultimii ani, o lume nouă s-a desenat aici, cu drumuri asfaltate, cu È™coli È™i instituÈ›ii îngrijite. Dar parcă e prea târziu pentru toate.
„De când sunt paroh, am înmormântat 1.000 de persoane È™i am botezat 200. ImaginaÈ›i-vă! Comunitatea e îmbătrânită, casele rămân goale, grădinile se sălbăticesc”, povesteÈ™te părintele Remus HruÈ™că, paroh la Miorcani din 2006. (...)
Mina și comorile
Poate că Miorcanii ar fi rămas anonimi în istorie - un punct mic È™i neînsemnat la hotarul nord-estic al României, dacă aici nu ar fi respirat È™i înmagazinat lumea Prutului, ca pe o a doua epidermă, poetul Ion Pillat. Și dacă n-ar fi transpus nostalgica È™i domoala atmosferă a locului în poeziile sale. Și, la fel de bine, dacă n-ar fi existat, pe malul râpos al râului, nisipul alb È™i fin, cu a doua cea mai valoroasă concentraÈ›ie de cuarÈ› din Europa.
Azi, conacul e salvat È™i-i gata să spună povestea satului încă mulÈ›i ani înainte. Nisipurile, însă, nu-È™i mai adună firele ca să ia forme graÈ›ioase de sticlă sau cristal pe cele mai sofisticate mese din lume. Mina s-a închis, iar zăcământul, deÈ™i extrem de bogat, nu mai interesează pe nimeni, povesteÈ™te părintele HruÈ™că, în timp ce coborâm spre fostele guri de mină, situate chiar pe malul Prutului. „Mineri” au rămas furnicile È™i cârtiÈ›ele. Satul stă pe o spinare de nisip cuarÈ›os, iar sătenii merg pe drumuri de bile de silex, ca niÈ™te È™eici ai nordului. O comoară uitată, care nu prezintă deloc interes. Ca atâtea alte comori de la capăt de È›ară.
„La inundaÈ›iile devastatoare din 2008, când apele Prutului au acoperit jumătate din satul RădăuÈ›i-Prut, È™i mina noastră a fost inundată. Apoi, în 2009-2010, s-a închis definitiv”, povesteÈ™te părintele.
Acum, doar gurile de mină, năpădite de ierburi È™i fosta clădire administrativă mai amintesc de mineritul de suprafață de la Miorcani. Și nisipul de sub picioare, o bogăție aÈ™a de mare într-un loc atât de sărac.
Ultimele drumuri deszăpezite
Izolat È™i uitat de autoritățile judeÈ›ene È™i centrale, ca mai toate satele de pe graniÈ›a de nord-est a României, È™i Miorcanii rămân un loc al lipsei de orizont. Satul e îmbătrânit È™i singurii care se mai întorc sunt tot bătrânii.
„Oamenii au plecat la fabrici lăsând un sistem medical la pământ È™i se întorc găsindu-l la fel. Dar se întorc bătrâni È™i au nevoie de spital. Peste 65% din populaÈ›ie este de peste 65 de ani. Pământul s-a vândut. Cei tineri nu au la ce să mai vină. Ar trebui să trăiască din 20-30 de ari È™i din creÈ™terea animalelor. E foarte greu. Tinerii care mai trăiesc aici lucrează sezonieri în Germania, cresc animale È™i fac agricultură de subzistență. În zonă este doar È™coală cu clasele I-VIII, nu este liceu. Satul e aproape fără viitor”, spune pr. Remus HruÈ™că.
Zona e săracă, depopulată, drumurile de acces până aici sunt proaste, distanÈ›ele de parcurs până în reÈ™edinÈ›a de judeÈ› sunt lungi È™i anevoios de parcurs (circa 80 de kilometri până la BotoÈ™ani). Deasupra Prutului, iernile sunt aspre. Ultimele drumuri deszăpezite din judeÈ› sunt cele de la Miorcani. 420 de case au rămas goale în ultimii 20 de ani.
CiteÈ™te integral reportajul semnat de Otilia BăliniÈ™teanu în Ziarul Lumina: Miorcanii familiei Pillat, o lume a Prutului È™i a bătrâneÈ›ii