Prutul desenează aici o graniță meschină între maluri plămădite din același pământ. Pe malul drept se înșiră Miorcanii poetului Ion Pillat. Pe cel stâng, ca într-un joc al destinului, Pererîta lui Grigore Vieru. Locul e impregnat de pace și de sfâșierea nostalgică de capăt de lume. În sat, într-o lume marcată de îmbătrânire și de pustiire, biserica, școala și conacul boierilor Pillat sunt punțile luminoase care țin vie speranța.
Satul, împuținat, resimte cu amărăciune sentimentul de margine de țară. În ultimii ani, o lume nouă s-a desenat aici, cu drumuri asfaltate, cu școli și instituții îngrijite. Dar parcă e prea târziu pentru toate.
„De când sunt paroh, am înmormântat 1.000 de persoane și am botezat 200. Imaginați-vă! Comunitatea e îmbătrânită, casele rămân goale, grădinile se sălbăticesc”, povestește părintele Remus Hrușcă, paroh la Miorcani din 2006. (...)
Mina și comorile
Poate că Miorcanii ar fi rămas anonimi în istorie - un punct mic și neînsemnat la hotarul nord-estic al României, dacă aici nu ar fi respirat și înmagazinat lumea Prutului, ca pe o a doua epidermă, poetul Ion Pillat. Și dacă n-ar fi transpus nostalgica și domoala atmosferă a locului în poeziile sale. Și, la fel de bine, dacă n-ar fi existat, pe malul râpos al râului, nisipul alb și fin, cu a doua cea mai valoroasă concentrație de cuarț din Europa.
Azi, conacul e salvat și-i gata să spună povestea satului încă mulți ani înainte. Nisipurile, însă, nu-și mai adună firele ca să ia forme grațioase de sticlă sau cristal pe cele mai sofisticate mese din lume. Mina s-a închis, iar zăcământul, deși extrem de bogat, nu mai interesează pe nimeni, povestește părintele Hrușcă, în timp ce coborâm spre fostele guri de mină, situate chiar pe malul Prutului. „Mineri” au rămas furnicile și cârtițele. Satul stă pe o spinare de nisip cuarțos, iar sătenii merg pe drumuri de bile de silex, ca niște șeici ai nordului. O comoară uitată, care nu prezintă deloc interes. Ca atâtea alte comori de la capăt de țară.
„La inundațiile devastatoare din 2008, când apele Prutului au acoperit jumătate din satul Rădăuți-Prut, și mina noastră a fost inundată. Apoi, în 2009-2010, s-a închis definitiv”, povestește părintele.
Acum, doar gurile de mină, năpădite de ierburi și fosta clădire administrativă mai amintesc de mineritul de suprafață de la Miorcani. Și nisipul de sub picioare, o bogăție așa de mare într-un loc atât de sărac.
Ultimele drumuri deszăpezite
Izolat și uitat de autoritățile județene și centrale, ca mai toate satele de pe granița de nord-est a României, și Miorcanii rămân un loc al lipsei de orizont. Satul e îmbătrânit și singurii care se mai întorc sunt tot bătrânii.
„Oamenii au plecat la fabrici lăsând un sistem medical la pământ și se întorc găsindu-l la fel. Dar se întorc bătrâni și au nevoie de spital. Peste 65% din populație este de peste 65 de ani. Pământul s-a vândut. Cei tineri nu au la ce să mai vină. Ar trebui să trăiască din 20-30 de ari și din creșterea animalelor. E foarte greu. Tinerii care mai trăiesc aici lucrează sezonieri în Germania, cresc animale și fac agricultură de subzistență. În zonă este doar școală cu clasele I-VIII, nu este liceu. Satul e aproape fără viitor”, spune pr. Remus Hrușcă.
Zona e săracă, depopulată, drumurile de acces până aici sunt proaste, distanțele de parcurs până în reședința de județ sunt lungi și anevoios de parcurs (circa 80 de kilometri până la Botoșani). Deasupra Prutului, iernile sunt aspre. Ultimele drumuri deszăpezite din județ sunt cele de la Miorcani. 420 de case au rămas goale în ultimii 20 de ani.
Citește integral reportajul semnat de Otilia Bălinișteanu în Ziarul Lumina: Miorcanii familiei Pillat, o lume a Prutului și a bătrâneții