Victoria Baltag, regizoarea care a realizat ultimul film istoric în care a jucat maestrul Ion Caramitru, s-a născut la Botoșani. Aceasta și-a petrecut copilăria între Ripiceni și Ploiești, comuna de pe malul Prutului și orașul unde mergea la o mătușă de a ei, care nu avea copii.
Fără ocolișuri a vorbit despre întreg traseul său profesional care a fost anevoios, dar pe care l-ar repeta încă de zece ori numai să simtă aceeași mulțumire sufletească pe care o are după 11 ani de muncă cinstită dedicați în cinstea filmului istoric „Experimentul Pitești”.
Potrivit life.ro, spune despre ea că este o persoană cu o gândire matematică, un om vizionar, care proiectează și plănuiește din timp, care merge la braț cu ambiția și care nu a văzut nimic altceva în fața ochilor decât filmul și finalizarea acestuia indiferent de numărul de provocări întâmpinate. Voința nu a abandonat-o nici măcar când a dat nas cu un sistem care nu investește prea mult în cultură și educație, dar s-a născut să fie victorioasă precum îi spune și numele.
Victoria Baltag a investit în acest proiect toate resursele. Ar fi investit și mai mult de atât, dar cele de ordin financiar au depășit-o. A creat un film cu un buget de doar 10 % din suma necesară realizării unui film de asemenea potențial. Nu pune încă capul liniștită pe pernă seara până nu-și onorează toate datoriile față de oamenii care au sprijinit-o, în special față de actorii care au lucrat și 17 ore pe zi fără să primească remunerație.
Hai să facem un exercițiu. Cum e Victoria-omul? Cum e Victoria-regizorul?
Victoria-omul este un suflet cald, un zâmbet, o inimă mare, o persoană căreia îi place să dăruiască, să ajute, să facă lucrurile să se miște la nivel macro. Pentru mine viața face sens sau devine importantă prin ceea ce faci, prin ceea ce realizezi, prin contribuția pe care o aduci asociației, oamenilor și planetei noastre în general. Cred în a dărui, în a împărtăși, cred în a voluntaria. Oamenii care dăruiesc sunt cu mult mai fericiți decât cei care primesc, este demonstrat științific. Sunt un om fericit. Toată viața am făcut cât de bine am putut ca să fiu de folos celor din jurul meu. Cred că viața are sens prin ceea ce faci și prin ceea ce lași în urma ta. Cred în nemurire. Cred că devenim veșnici prin ceea ce realizăm. Cred că iubirea necondiționată este cheia fericirii pe pământ. Cred în echilibru, cred în succes, cred în bine și rău. Avem nevoie sa le cunoaștem pe amândouă ca să putem discerne și să realizăm unde ne poziționăm pentru a locui frumos în această lume. Cred în valori adevărate precum seriozitatea, respectul, validarea, onestitatea, sinceritatea, bunătatea, încrederea, înțelepciunea. Mai presus de toate, cred în educație. Este singurul bun ce nu o să poată niciodată să ne fie furat, singurul bun pe care-l vom avea pururea la noi, singurul bun în care putem investi în fiecare zi, spre mai bine. Totul pornește de la educație. Cred în asumare, în sănătate mintală – unul dintre cei mai importanți factori în dezvoltarea umanității. Cred în libertate. Libertatea mea se oprește când începe libertatea ta. Libertate nu înseamnă că facem tot ceea ce ne taie capul. Libertate înseamnă cultură, educație, discernământ, respect față de ceilalți.
Victoria – regizorul este un om cu gândire matematică, un om care proiectează și plănuiește din timp, o persoană cu o ambiție de fier și cu o conștientizare a responsabilității pe care o are. Sunt înainte de toate un antreprenor social, ceea ce am realizat împreună cu iubiții mei colegi (este vorba despre 120 de actori și peste 600 de oameni care s-au implicat în spatele camerelor de filmare) a depășit interesul monetar (noi am lucrat fără bani fiindcă toate încercările mele de a obține finanțare au fost eșuate) și am realizat că ceea ce facem este pentru educație, pentru generațiile care vin după noi – generații care au nevoie să cunoască adevărul istoric al trecutului, ca să se poată dezvolta sănătos.
Ce te definește dincolo de scenă?
Sunt un om extraordinar de sensibil, cu un nivel ridicat al inteligenței emoționale, nu uit nimic niciodată. Am trecut prin momente foarte grele în acești ani și doar oamenii care mi-au fost cu adevărat aproape au înțeles asta și mi-au fost alături.
Ce îți place la tine, Victoria?
M-a salvat faptul că sunt foarte ambițioasă, că știu cine sunt, că știu întotdeauna ce vreau, că am puterea să mă reinventez, să mă adaptez, să merg mai departe.
Sunt și lucruri care nu îți plac?
Că sunt prea sensibilă și ușor de rănit pentru societatea actuală și pentru oamenii care încearcă să emită reacții prea puțin constructive. Dacă aș fi fost de fier ajungeam cu mult mai departe și sigur, cu mult mai repede. Însă am inimă, suflet, sunt umană. Știu și simt tot. Dacă iert, nu înseamnă că uit.
Care este dorința ta cea mai arzătoare?
Vreau să contribui la binele umanității, să ajut societatea, să schimb lucrurile în mai bine, să fac oamenii să fie mai buni. Cred cu tărie în știință, în dezvoltare, în schimbare. Am învățat că a fi curios este o calitate a omului inteligent. Îmi doresc tare mult, prin tot ceea ce fac, fiindcă sunt un om care dăruiește necondiționat, să fac oamenii să fie mai buni. În lumea aceasta totul este despre oameni, cu oameni. Sentimentele umane sunt molipsitoare. Dacă am face fapte bune mai mult și cei din jurul nostru ar începe să facă mai multe fapte bune. Dacă am învăța să dăruim și să iubim necondiționat, și cei din jurul nostru ar învăța să facă la fel. Zâmbetul e molipsitor, iubirea la fel. Schimbarea în bine de la noi vine. În opinia mea, cu o floare se face primăvară și ce primăvară!! O floare poate ajuta mii de alte flori să înflorească fiindcă o floare poate face soarele să strălucească mai mult, să emane căldură. Avem nevoie de căldură, de protecție, de siguranță, de acțiune. Avem nevoie de iubire. Educația este salvarea noastră. De aici pornește totul. Cred în educație și prin tot ceea ce fac, prin acțiunile și proiectele mele, contribui la educație. De la educație se produce schimbarea.
Cu ce valori ai plecat la drum în viață, însușite în sânul familiei? Ce ai învățat de la mama ta?
De la ambii părinți am învățat să-mi țin cuvântul dat. O vorbă nu este doar un cuvânt aruncat în vânt, ci reprezintă valoarea ta. Ești ceea ce spui, ești ceea ce faci, acțiunile și cuvintele tale sunt de fapt cine ești. Mi s-a mai spus să iert. Mama m-a încurajat să țin un jurnal, să scriu, să pictez. Mama este și cel mai critic om pe care l-am cunoscut în viața mea.
Dar de la tatăl tău?
Tata este un om extraordinar de inteligent și talentat. Este profesor de matematică. Acum are 85 de ani. Este pensionar. Are însă, la vârsta lui, pagină de facebook, skype, scrie, pictează. El nu a prins era calculatoarelor, însă a învățat singur și foarte repede să folosească laptop-ul și smartphone-ul. Când eram mică îl vedeam citind tot timpul și copiii în general copiază comportamentul părinților. De la tata am învățat să fiu liberă, să fac mereu ceea ce vreau, ceea ce simt. Tata are un suflet cald, a fost și el un om care a dăruit în această viață, mi-a povestit de multe ori cum și-a ajutat familia (tata a prins al II-lea Război Mondial, vremuri si situații grele). Când le-am arătat pentru prima dată părinților mei filmul, tata m-a încurajat să merg cu el la festivaluri.
Cum e să provii dintr-o familie formată din cadre didactice? Ai simțit o mai mare responsabilitate pe umerii tăi?
Am trăit într-o familie atipică. Voi povesti poate mai multe cu altă ocazie. Responsabilitatea pe care mi-am asumat-o cu acest proiect vine din cu totul alte considerente. Cu toate acestea, faptul că amândoi părinții m-au lăsat să merg la ce liceu am dorit, mi-au dat libertatea să studiez și să fac întotdeauna ceea ce am voit, să procedez mereu după cum mă duce capul, mi-a adus și o oarecare asumare că sunt pe cont propriu.
Te-au susținut în cariera aleasă? Nu te-au îndrumat să te duci spre învățământ având în vedere că ai tăi sunt dascăli?
Tata nu mi-a spus niciodată ce să devin în viață. Nu a dorit să îi reproșez vreodată că am făcut ceva fiindcă așa a spus el. M-a lăsat să aleg și să fiu responsabilă pentru alegerile mele. Mama însă m-a dojenit tot timpul, chiar și astăzi. Ar fi dorit să fiu profesoară. Spune că e o meserie curată, nobilă, decentă. Și-așa și este. Doar că eu mi-am propus să fac altceva în această viață. M-au susținut amândoi cum au putut, eu aveam nevoie de fonduri ca sa fac filmul. De multe ori mi-au trimis pensiile lor de cadre didactice ca să mai plătesc din datoriile venite odată cu producția filmului. Părinții mei sunt în etate, cunosc prea puțin din bucătăria realizării unui film, au lucrat întreaga viață la stat, acum beneficiază amândoi de-o pensie modică. Au mers întreaga viață pe siguranță, iar eu am mers întreaga viață pe risc. M-au ajutat cum au putut, în felul lor însă și asta înseamnă mult. Eu am o soră mai mică. S-ar fi cuvenit să o ajut eu pe ea, însă ghici ce: de mii de ori m-am împrumutat la ea pentru bani și de mii de ori m-a salvat. Înseamnă mult.
Intrăm în diferite roluri când suntem mici. Ba ne imaginăm că suntem profesoare, ba doctorițe, ba balerină. Ce se visa micuța Victoria să devină când va crește mare?
Ce întrebare frumoasă! Zâmbesc! Mi-am dorit să devin medic chirurg. În școală primară deja știam toate oasele și organele omului. Îmi luasem dorința în serios. Am renunțat însă în timpul liceului. Ca să fii doctor ai nevoie de cărți, studii aprofundate continue, ai nevoie să mergi la specializare și să ai resurse financiare pentru cel puțin 10 ani, timp în care să înveți să devii un chirurg. Cu două salarii de cadre didactice era imposibil, părinții mei abia își permiteau să-mi plătească chiria și mâncarea în timpul studiilor. Făceam două facultăți, studiam mereu, la un moment dat aveam 3 locuri de muncă până am ajuns la prima restanță și mi-am dat seama că valorile mele sunt mai importante decat banii. Și m-am întors la studiu și bani puțini, deci am trăit greu și-așa am făcut ulcer și mi-am zdruncinat sănătatea mintală. Am crezut însă întotdeauna în mine, deși am fost singura care a crezut asta la acel moment. Acum se văd rezultatele însă atunci eram nimeni. Îmi râdea lumea în nas, de la rude la „prieteni”. Zilele trecute m-am văzut cu unul dintre actorii mei, este vorba despre Adrian Lepădatu. Citea o carte și ajunsese la un citat care spunea că ,,…eu zbor cu aripile tăiate ca să dovedesc lumii că zborul nu depinde de aripi” (N. Dabija). Asta am făcut noi.
De unde provii, Victoria? Cum ți-a fost copilăria?
M-am născut în Botoșani. Mi-am petrecut copilăria între Ripiceni si Ploiești, o comună de pe malul Prutului și un oraș unde mergeam la mătușa mea care nu avea copii și ne mai lua în vizită, pe mine și pe sora mea. Am avut o copilărie tristă, în opinia mea. Nu prea aveam copii să mă joc, părinții mei erau foarte serioși, nu am avut jucării, bicicletă sau cadouri, precum alți copii. Primeam de la verișorii mei mai mari hainele lor și cu acelea mergeam la școală. În clasa I-a nu am avut ghiozdan în primele săptămâni și mergeam cu cărțile în mână fiindcă mătușa mea din Ploiești care promisese că îmi cumpără ghiozdan, uitase probabil. L-am primit la un moment dat, însă era un ghiozdan de mușama, gri, urât, care s-a tăiat imediat și îl cususem cu ață fiindcă mi s-a spus că trebuie să-l am toți cei 8 ani de școală. Haine noi aveam o dată la 4 ani, ca să învăț să prețuiesc efortul părinților. Mi s-a urat întotdeauna succes, mama mereu încheie conversațiile telefonice cu ‘’Succes, Victoria și Doamne ajută!’’, însă niciodată nu mi s-a spus că ar fi mândri de mine sau că este bine ceea ce fac.
În jurul căror amintiri guvernezi? Care este cea mai dragă amintire a ta din copilărie?
Am multe amintiri dragi mie. Mă împrietenisem cu două surori, cam de aceeași vârstă cu mine, Andra și Delia. Veneau în vacanțe la bunici, ele erau din Brașov. Îmi amintesc cu drag discuțiile noastre, citeam împreună cărți, căutam răspunsuri (eu aveam acasă o mulțime de cărți de la părinți și le cercetam împreună), faptul că veneau cu o mulțime de păpuși și că bunicii lor erau ca și bunicii mei, ne făceau toate poftele și toate voile, Dumnezeu să-i odihnească, nu o să-i uit, am fost de Paște la cimitir să le pun o floare și o lumânare. Îmi mai amintesc cu mare drag de o mătușă scumpă inimii mele, tanti Maricica, cumnata mamei. Eu și sora mea eram mici, părinții mei nu aveau cu cine ne lăsa și ne incuiau în casă. Unchiul meu, Badia (care înseamnă de fapt frate mai mare), venea și descuia ușa cu un cuțit, ne lua pe amândouă și ne ducea la el acasă. Tanti Maricica ne făcea turte pe plită (Doamne, ce bune erau!), sau ne dădea câte o felie de pâine cu grăsime și zahăr. Poate îți sună dubioasă combinația, însă pentru noi era o delicatețe. De la această femeie simplă, am învățat să nu judec, să nu critic. În viața mea nu am auzit-o să vorbească urât pe cineva, Dumnezeu să o ierte, că s-a dus și ea între timp. Eu eram un copil agitat și făceam tot felul de năzbâtii, spărgeam și stricam lucruri, ei, părinții mei, mă certau tot timpul. Și la tanti Maricica spărgeam o mulțime de pahare și farfurii, însă nu m-a certat niciodată: cioburile aduc noroc, să te binecuvânteze Dumnezeu, copila mea scumpă’’, așa îmi zicea. Și când am plecat la studii mai departe și veneam acasă în vacanță, Doamne cu ce drag mă primea și era toată un zâmbet și nu știa cu ce să mă mai servească! Era o scumpete de femeie, un om mic (fiindcă era foarte micuță, așa ca mine), însă ce inimă mare avea. Ea era fanul meu numărul unu, își lăsa treaba ca să mă asculte dacă aveam vreun interviu la radio sau să citească vreun articol în presă. Eu am terminat Colegiul Național C. Negruzzi, la Iași și în timpul studiilor liceale scriam la Evenimentul Zilei, și ea citea toate articolele. Radio Iași mă mai invita să povestesc câte ceva despre cursurile mele de japoneză sau ce voluntariate mai făceam și ea asculta tot timpul. Înseamnă mult.
Cum îți descrii traseul profesional? Anevoios sau ușor?
Cred că am fost o leneșă. Un tânăr puternic ar fi ales să facă matematică, nanotehnologie, inteligență artificială, robotică – o știință în genere. Eu am ales varianta ușoară inconștient și tot inconștient am avut de tras poate mai mut decat un om care ar fi ales de la început o facultate mai grea. Așa a fost să fie, atât m-a dus pe mine capul. Acum aș fi făcut altfel. Însă abia după 30 de ani știi ce vrei de la viață, de aceea eu cred că tinerii trebuie cumva coordonați, sfătuiți. Un centru de carieră pus la punct bine ar ajuta tinerii din România foarte mult.
Citește întregul interviu cu regizoarea din Botoșani pe life.ro.
