Agaftonul, ca localitate, nu a existat pana prin secolul XIX. Pe la 1728, Ieromonahul Agafton a ales loc de schit in padurile adanci din apropierea Botosanilor, un schit care a fost populat, dintru inceput, doar de calugari.
Abia in 1803, mitropolitul Vaniamin Costache transforma Agaftonul in manastire de maici si aduce monahii de la Varatic si Agapia. La Agafton mai vietuiesc acum cam 30 de maici, desi pe la 1950 aici era un adevarat sat monahal, cu 300 de calugarite.
Numai ca ciuma comunismului a ajuns si aici, dupa ce trecuse pe la Agapia, Guranda, si in mai toate lacasurile de cult ale vremii. Monahiile au fost alungate, fiind sfatuite sa intre in lume, sa se angajeze si sa uite pentru totdeauna de Hristos. Au plecat prin lume, insa oamenii securitatii le-au urmarit peste tot, nu putine fiind cele care au suferit cumplite incercari din pricina lor.
Erau anii in care stareta a manastirii era buna maica Agafia, femeie in varsta si cu intelegere intru cele ce aveau sa se intample.
Maica Adriana, tanara, inca netunsa in monahism pe atunci, povestea in urma cu multi ani despre tristetea maicii Agafia. M-a sfatuit sa traiesc in lume pana cand lucrurile se vor schimba
, marturiseste ea. Astfel s-a trezit in Iasi, unde a lucrat in contabilitate si a slujit cum a putut pe langa Biserica Trei Ierarhi. Nu a uitat cuvintele staretei Agafia, care i-a zis pe patul de moarte: Daca auzi ca se reface Agaftonul, in genunchi si in coate sa te intorci
.
Comunistii au incercat sa faca din locul acela sfant un bastion al noilor vremi pe care le propovaduiau: au infiintat aici, in anii 60, o anexa a CAP-ului si apoi un camin de batrani, mai mult bolnavi psihic. Vreme de 40 de ani sfintenia acestor locuri s-a luptat cu ratacirile mintilor bolnavilor adusi din toate partile.
Zidurile s-au luptat cu timpul ce macina si mananca ceea ce numai omul poate sustine: trainicia si sanatatea caramizilor. Numai ca anii 1990, anii eliberarii de ciuma si boala fara credinta, aduc ceea ce nimeni nu mai spera: manastirea se redeschide.
Maica Adriana se intoarce, la 55 de ani, desi nu apucase sa ajunga anii de pensie, pentru a se putea intretine mai tarziu, si ajunge, la aceasta varsa, sora incepatoare. Iata ca, dupa 200 de ani de la mitropolitul Veniamin, istoria se repeta: Agaftonul se populeaza din nou, si tot cu maici de la Agapia. Insa, departe de a mai fi micul paradis din urma cu 40 de ani.
Intre timp pamantul se imputinase, fiind folosit pentru constructia unei tabere ce servea mai mult scopului propagandistic al epocii, chiliile, neingrijite, erau aproape sa se darame. Si, mai ales, maicile erau expuse fortelor malefice ale bolii si smintelii omenesti, pentru ca bolnavii psihic le vedeau ca pe niste dusmani, nu de putine ori ele fiind agresate de acestia.
Acum e liniste la Agafton. Prea mare liniste. Nici la aniversarile sau comemorarile lui Mihai Eminescu nu mai trece nimeni pe aici. Desi, de fiecare data, este amintit Agaftonul in copilaria poetului. Sunt inmormantate aici matusile lui, Olimpiada, Fevronia si Sofia Iurascu, surori bune ale mamei lui Mihai, Raluca Iurascu.
Mihai a iubit Agaftonul. In ultimii ani ai vietii, bolnav fiind, la Varatec, Eminescu s-a spovedit unui preot. La urma a cerut sa fie inmormantat pe malul marii, dar sa se auda clopotele ca la Agafton. Apoi a sarutat mana preotului, impacat cu el insusi.
In urma cu ceva ani, Institutia Prefectului, prin Compartimentul de integrare europeana, a initiat un proiect de infiintare a unui Parc de Agrement si Educatie Culturala Mihai Eminescu
, pe axa Complex Memorial Ipotesti, Lac, cetatile dacice de la Stancesti si Manastirea Agafton, ceea ce presupune investitii pentru refacerea satului in scop turistic, cultural si educativ.
NU s-a facut nimic pana acum, nici macar indicatoarele de pe vestitul traseu nu au foat schimbate.
Intre timp, maicile se lupta cu saracia si cu boala. Pe cand manastirea numara 300 de suflete, in timpul razboiului, toate maicile au fost voluntare in spitalele de campanie. Astazi, ele au nevoie de ajutor. Pe care nu mai au de unde il primi. Si nu au nevoie decat de foarte putin.
Dar botosanenii, nu se stie de ce, merg in continuare la manastirile umblate de milioane de oameni, intretinand pe pamanturile sucevene adevarate afaceri prospere care functioneaza pe langa lacasurile de cult.
Aici, la cativa kilometri de oras, o mana de maici se roaga in tacere pentru noi. Si poate ca ne asteapta, uneori chiar si pentru a le deschide poarta cea mare a manastirii.
